Jurământul celor uitați

Capitolul 7

Era conștientă de perechile de pași apăsați care se apropiau încet, cu precauție, de parcă ar fi călcat pe teren minat, și totuși, nu își permitea să își întoarcă privirea. Se temea că dacă ar fi făcut-o chiar și pentru o secundă, ea nu ar mai fi fost acolo.

Privi acei ochii violeți pe care îi iubise și îi urase în același timp. Privi dincolo de îngrijorarea vădită ce îi întunecă ochii, și ca întotdeauna, înțelese.

Și alese să nu o judece pentru asta. Făcea ceea ce era mai bine pentru amândouă, și înțelegea asta. Știa că erau înconjurate -le simțea magia, ca pe un val întunecat, ca pe niște mâini care îi atingeau corpul și care lăsau arsuri dureroase pe unde treceau. Și știa că nu aveau să iasă de acolo. Nu în viață

- Nu îmi este teamă,șopti încet cuvintele ca pe o rugăciune de care se prinse disperată.

"Nu îmi este teamă. Nu îmi este teamă. Nu îmi este teamă." Își repetă în minte.

  Corpul i se mișcă involuntar și se ridică în șezut, încercând să își regleze respirația. Își duse mâna la gât,apoi prin părul ud, reacție pe care corpul ei o suferi de-a lungul visului.

  Cercetă camera, căutând umbre dese, semne că nu era singură, aure a unei magii strălucind în aer.Dar singurele lucruri care se auzeau erau sunetele gărzilor din afara camerei.

  Închise ochii și își trecu mâna peste față. Fusese doar un coșmar. Se terminase. Totul. Acum mult timp. Nu aveau să o găsească din nou. Era practic imposibil.

  Nu dori să își ofere prea mult timp pentru a se gândi la conținutul visului sau la ce reprezenta, așa că se ridică rapid și își luă hainele și pelerina.
Așeză o pernă în pat peste care aruncă pătura, în cazul în care cineva intra să o verifice.

  Cu toții aveau bunul simț de a nu te deranja dacă dormeai.

  Era încă dimineață, așa că holurile servitorilor erau goale. Ceilalți gardienii deja plecară spre antrenamente sau spre încăperile în care erau distribuți în palat. Avuse mereu cale liberă la plecare și întoarcere până atunci. Ceea ce era perfect. Nu trebuia să se chinuie să caute motive pentru ieșirile ei,când se presupune că ar trebui să se odihnească .

  Asemenea ultimelor trei zile de când deveni atendantă, părăsea noua sa locuință în liniște,prin poarta servitoarelor, se retrăgea pe o stradă laterală alăturată palatului,unde își schimbă forma din gardianul prințesei în doamna sa de onoare, iar apoi intra în palat prin poarta din față.
  Nu era un plan dat naibii? Cine să-și fi dat seama vreodată?

  Treaba ei ca atendantă nu era prea diferită de cea de gardian. Prințesa încă nu îi dezvălui marele ei secret,ceea ce era de așteptat. Însă nici nu îi dădu misiuni personale, așa cum îi spuse la început că o să facă.

  Începea să se întrebe dacă nu cumva o testa într-un fel.

  Deși încă nu-și dădea seama care ar fi putut fi testul.

Dacă exista în primul rând.

  Cele două lovituri pe care le bătu în ușă fură destul cât să-i anunțe prezența,iar permisiunea de a intra veni rapid.
   Ca întotdeauna, prințesa era deja pregătită la ora la care mulți încă doreau.

   Orașul era în laturgie la orele acelea ale dimineții. Dar nu și palatul. Asemenea unui musuroi de furnici, treaba palatului se termina târziu și începea devreme.