Jurământul celor uitați

Capitolul 17

  Femeia din oglindă nu îi părea deloc a fi o reflexie a ei. Nu că chipul sub care se ascundea ar fi reprezentat-o pe adevărata ea.

  Își atinse ușor vârfurile părului brunet, aranjat în bucle lejere.  Șuvițele din față îi fuseseră prinse la spate, într-un coc mic, în care fusese agățat ca bijuterie principală un ac de păr din aur, decorat cu o pasăre a cărei coadă se răsucea în sus, într-o terminație de flori rozalii de cireș.
Câteva fire din zona urechii îi fuseseră lăsate libere, în partea din față, iar femeile ce o aranjară îi împletiră restul de păr într-o coadă lungă.

  Regina-Mamă insistase ca stilul rochiilor din acest an să fie cât mai apropiate de regiunea din care proveneau invitații, așa că croitoresele îi croiră o rochie specifică continentului din care Farren se trăgea.

  Rochia avea un material atât de închis la culoare, încât îl puteai confunda ușor cu negru dacă nu erai atent. Modelul nu era construit din multe straturi, așa cum cerea moda Darbusiană, ci avea mâneci subțiri și vaporoase, care cădeau până în pământ, amintindu-i de stilul reginei Ileanna. Rochia nu avea un decolteu care să dezvăluie ceva, orice , din linia sânilor, urcând până la baza gâtului.

  Partea de sus a rochiei îi amintea foarte mult cu o armură care îi înconjura trunchiul asemenea unor rădăcini înflorite, împletiturile de materiale dând rochiei o unicitate pe care nu o mai întâlnise la vreun element vestimentar.

  Nu putea să nu se gândescă că, cumva, rochia părea mai potrivită pentru Eralyn decât pentru Farren.

   Atinse pierdută alcătuirea de materiale, ca și când ar fi șters un praf inexistent de pe ea, și își privi din nou reflexia în oglinda de pe perete.  În aceea seară avea să fie nevoită să joace cel mai bun teatru din viața ei. Să păstreze pe chip masca tinerei încântate de acel bal și aceea oportunitate. Să nu lase la iveală monstrul din interior, care se pregătea să ia gâtul tuturor persoanelor care-i ieșeau în cale.

  Înghiți în sec.

  În aceea dimineața îi fusese mai dificil decât de obicei să stea în interiorul palatului, așa că plecă dinainte ca soarele să răsară spre un loc pe care și-l amintea din copilăria ei.
  Prima parte a zilei și-o petrecu pe piscul dealului care îi oferi o imagine asupra întregului oraș și nu făcu nimic altceva decât să privească în tăcere și să mediteze asupra unor momente care nu aveau să se mai întoarcă niciodată.
  În fiecare an în acesta zi prefera să fie singură, departe de orice și oricine. Această zi nu era pentru a repera sunetele altor vietății. Această zi era pentru susurul apei, umezeala ierbii și rafalele reci ale vântului, care să-i șteargă toate coșmarurile. Pentru că nu suporta prezența cuiva în preajma ei. Pentru că nu putea accepta ce semnifica cu adevărat acea zi din aprilie. 

   Pentru că...pentru că astăzi era ziua în care își pierduse părinții.

  Vocea servitoarei care tocmai ce terminase din a-i pudra obrajii o trezise din coșmarul care începea să se deruleze în capul ei.

–Sunteți gata, domnișoară.

  Clipi de câteva ori, alungând gândurile rele înapoi în colțurile întunecate ale inimii ei, ce ascundea unele amintiri și traume care nu aveau să fie vindecate niciodată.

  Se ridică și luă masca făurită în același stil cu rochia, pe care și-o așeză pe chip fără prea mari probleme.

  Alungă toate lucrurile ce o deranjau, ca și cum nu existară niciodată și ieși pe ușa camerei sale, spre realizarea unui nou act al teatrului în care juca.

  Toate simțurile îi erau atacate de mirosuri și aure provenite de-a lungul întregii lumi. Doar ce ieși din cameră și deja își simțea capul greu. Și nici măcar nu era aproape de grădina în care fusese amenajat balul.