Jurământul celor uitați

Capitolul 5

Pădurea Sângerie, Granița Eilyra-Xalgoth, anul 959

  Aeryn icni și apucă strâns tocul ferestrei când trăsura călcă într-o altă groapă și se zgudui puternic, aproape aruncând-o peste bărbatul din fața ei.
Drumul deveni insuportabil de mai bine de o oră, iar toate acele smucituri aproape o făceau să vomite, balenele corsetului ce îi întrau în carne înrăutățind situația.

  Vizitiul mâna cu rapiditate caii pe drumul prăfuit al pădurii, pentru a evita orice atac sângeros al rebelilor care nu au încetat a-și apăra granița deja cotropită.

 Ridică perdeaua maronie a trăsurii și privi spre copacii care ar fi trebuit să fie verzi. Însă, similar restului țării, coroana verde lipsea în totalitate, scoțând la iveală o pădure uscată, moartă. Sângele maroniu, închegat pe scoarța copacilor, ca o amintire a dezacordului zeilor, sclipea în bătaia slabă a soarelui ale căror raze nu îndrăzneau să atingă pământul blestemat al pădurii.

  Era incredibil, într-un mod înspăimântător, ce era capabilă furia zeilor să facă.

 Pădurea Sângerie nu fusese dintotdeauna sângerie, așa cum spuneau vorbele celor mai bătrâni. Pe vremea când zeii încă conduceau, dăinui la fel de frumoasă ca jumătatea ei de dincolo de barieră, cu frunze argintii, sclipitoare, care se transformau într-o culoare albastră când erau atinse de lumina lunii.
  Însă când cele două tabere inițiară un război împotriva unui-altuia pe pământul blând și binecuvântat al zeilor, aceștia își năpustiră puterea asupra taberei Xalghoțienilor și le blestemară pământul, și pe ei odată cu acesta.

  Pădurea era locul de care se temeau cei mai mulți, fie că erau xalghoțieni sau eilyrieni. Nu doar din cauză că era considerat un loc de rău augur, ci  din cauza norocului chior pe care rebelii păreau să-l dețină.

  Cumva, reușeau mereu să scape, deși pădurea nu oferea locuri prea prielnice de ascuns. După fiecare atac, izbuteau să fugă chiar și de cele mai puternice gorghonte și să își ascundă urmele. Ca și cum Pădurea ținea deja partea unei tabere.

  Coborî la loc perdeaua și își îndreptă atenția spre iscoada din fața sa, bucurându-se de voalul care îi ascundea fața. Privirea care i se întipărea în ochii, care îi era destinată, fusese de-a lungul întregii călătorii plină de o curiozitate obsesivă și de un strop de adorație. Nu își luase ochii de pe ea, căutând chiar și cea mai mică oportunitate de a-i vedea o părticică a pielii ascunse de voalul și hainele lungi.

  Puțini erau cei ce aveau șansa să se apropie atât de mult de proprietatea neprețuită a Lordului Întunecat. Deci pesemne că se simțea ca o realizare.

  Însă știa prea bine că nu era doar asta. Dintotdeauna crease bărbaților anumite...stări în prejma naturii, în habitatul ei natural. Asta fusese unul dintre lucrurile pe care nicio brățară sau tortură nu îl putuse opri.

  Probabil ăsta era unul dintre beneficiile de a fi urmașa a doi zei incredibil de puternici.

  Și deși era inconfortabil, știa că nu este nevoie să se teamă sau să se simtă amenințată. Atâta timp cât dorea să continue să trăiască, nu avea să se atingă de ea.

  Prin voal, își axă atenția asupra mâini pe care și-o introduse în interiorul mantiei, din care scoase un obiect rotund, din metal. De-a lungul ei erau încrustare linii albastre șerpuitoare, care se intersectau în mijloc printr-o piatră de culoare asemănătoare. Piatra sacră a zeiței Eyllwa. Cheia. 

–Ar trebui să te ți de ceva, i se adresă xalghoțianul. Vom trece bariera.

  Își înfipse mâinile sub scaunul trăsurii și așteptă ca bărbatul să apese butonul albăstrui care le permitea trecerea între regate. Ultima dată când o trecu, fusese prea mică și prea șocată de evenimentele la care tocmai fusese părtașa ca să se concentreze asupra barierei, care, cumva, nu fusese distrusă în urma asediului.