Jurământul celor uitați

Capitolul 15

  Închise cartea groasă și o aruncă cu un bufnet peste teancul alăturat. Își trecu mâna prin păr, încercând din greu să nu tragă de el, într-un exces de furie.

  Câte ore ale după-amiezii își pierduse între pereții cenușii,cu ochii pironiți între paginile îngălbenite ale cărților? Probabil era mai bine să nu afle.

  Ura să recunoască, însă comandantul avuse dreptate în totalitate. Lumea lor chiar era cuprinsă de o serie de evenimente stranii.

  Și ce era mai rău, nimeni nu avea o explicație pentru ele. Cine să aibă? Un rege al cărui chip abia îl vezi? O regină care se înconjoară de umbre ale căror existență nu ar fi trebuit să existe? O prințesă  care cel mai probabil complota cu inamicul?
Și ce altceva să spună unui străin? Ce să spună? Avea vreo dovadă? O siguranță că mintea nu îi jucase feste? Căci ce era adevărat, de fapt?

  Era lipsită de vreun ajutor, cel puțin până când scrisoarea ajungea la comandant. Și până ca răspunsul ei să vină... Ei bine, la rapiditatea cu care se întâmplau lucrurile, erau mari șanse ca până atunci să fie prea târziu.

  Trebuia să se descurce de una singură, cumva. Din păcate nu putea rezolva problema cu forță și luptă. Avea nevoie de un lucru mai complicat întâi. Cunoaștere.
Și unde altundeva să o dobândească dacă nu în cel mai mare sanctuar al cunoașterii de pe Continent? Trebuia să existe ceva referitor la măcar una dintre dilemele ei.Pe undeva...

  Și-ar fi dorit doar să îl găsească mai repede.

  Nu înțelegea de ce era atât de complicat să găsească o informație referitoare la Eilyra sau Xalgoth. Era ca și cum fuseseră ascunse dinadins. Dar ce fel de nebun fără alte treburi mai bune ar face așa ceva?

  Deja ridicase pe masa de lemn două teancuri înalte formate din cărți ale căror titluri păruseră a avea o legătură cu întunecatul Xalgoth. Trebuia să existe ceva care să îi explice măcar existența monstrului din timpul vânătorii. O piesă care să lege firul logic al tuturor evenimentelor stranii. Însă ce trebuia exact să caute?

Are măcar vreun sens?

  Un nou bufnet răsună în tăcuta încăpere când închise o altă carte cu putere. Își trânti fruntea de coperta ei și oftă. Mintea îi era atât de încâlcită, în gânduri cărora nu le putea găsi un înțeles.

  Cât de mult și-ar fi dorit acum să fi dat mai mult interes istoriei magice când încă avuse pe cine să întrebe.

  Acum la cine să ceară o părere? Maestrul Magiei? Care îi era siguranța că dubiile ei nu vor ajunge la urechile reginei? Nu avea nevoie să atragă o atenție nedorită asupra ei.

  Își ridică capul pe care îl simțea incredibil de greu și privi spre acoperișul sferic de sticlă. Era inutil. Complet inutil.

Doar dacă aș fi rămas unde îmi este locul...

  Se ridică și apucă un teanc de cărți în brațe, pe care le așeză înapoi în rafturile de unde le-a luat, una câte una, până la ultima.

  Împinse și ultima carte cu greutate și oftă, sprijinindu-se de raftul din mahon dur. Ce mai pierdere de vreme.

Eve...

  Își ridică capul brusc, și își îndreptă atenția asupra holului lung mărginit de cărți care i se părea dintr-o dată incredibil de întunecat.

  Rămase în tăcere pentru câteva clipe, așteptând un nou semn din umbre, care refuză însă să vină.

  Scutură din cap, năucită. Avea mare nevoie de somn, începea să o ia razna.