Jurământul celor uitați

The greatest war

  Bărbatul mută teancul de cărți și făcu loc pe biroul din lemn care îi aparținea de decenii. Privind mormanele de cărți și documente, realiză că era cazul să sorteze și, poate, să arunce din lucrurile ce se strânseseră de-a lungul anilor în biroul pătat de vremea timpurie, care, de altfel, îl atinse nemilos și pe el.
  Nu mai era ca la scumpii douăzeci de ani, iar vremea lui se apropia de sfârșit, oricând de mult îi plăcea să respingă ideea.

  Deschise cartea groasă și atinse paginile goale, cu sufletul greu. Inima i se frângea doar la gândul de a trece din nou prin toate momentele și amintirile care îi aduseră aici. Însă trebuia să facă acest ultim gest înainte ca sufletul să i se ofilească și să meargă la iubirea lui care îl aștepta de prea mult timp.

  Expiră

  Era timpul.

  Era timpul ca lumea să cunoască povestea adevărată a celei mai longevive și mărețe dinastii. Era timpul ca lumea să cunoască adevărul care fusese ascuns mult prea mult timp.

  Scufundă penița în cerneală, și trecu pe hârtie începutul poveștii acelor oamenii ale căror nume erau respectate de către istorie. Atât de respectate, încât și după atâția ani, dacă erai atent și știai unde să mergi, ai fi putut fi norocosul care să audă poveștile șoptite pe la colțurile întunecate ale celor șase regate.

Legendele spuneau că, odată, cu mult timp în urmă, când pământul abia înflori și atinse inocenta creație, fusese ales de către zei să le fie infantibila casă. Iar ei îl prețuiră și îl transformară într-un paradis de neegalat, de care până și cerurile erau fermecate. Pământul deveni imperiul lor.
Fusese, însă, inevitabil ca  alte persoane sa descopere acest paradis făurit de zei.
Iar cu timpul, și alte ființe au vizitat acest loc plin de prosperitate și l-au dorit pentru propria cumpănă.

Din milostivitatea lor, zeii au trimis pe unul dintre ei pe teritoriul celorlalte specii și le-au oferit ceea ce tânjeau. Așa a fost format tărâmul pe care noi am ajuns sa îl numim Elcrys.

Unii numesc această faptă un dar, alții, unii dintre cei cărora frica le-a dispărut de mult din oase, preferă să o numească un blestem. Căci clar este, aroganța zeilor știuse de la bun început că niște ființe lipsite de cunoaștere nu ar fi reușit să păstreze în tihnă un astfel de cadou

Și, astfel, când toata lumea primi ceea ce dori, fusese pace. Un timp.

Însă când diversitatea speciilor umplură Continentul, atraseră și atenția creaturilor divine. Ceva la care probabil nu se așteptară când au oferit o bună parte din imperiul lor acelor ființe neînsemnate. Și nu dură mult până când una dintre cele puternice se îndrăgosti iremediabil de ciudățeniile acestor creaturi. Atât de diferite și stranii. Și totuși, atât de interesante în ochii frumoasei zeițe.

Totuși, oricât își dorise să îi aparțină, nu putuse să îi aibă pentru ea. Oricât de mult o divinizau, oricâte daruri îi puneau la picioare, zeița, însă, era destul de înțeleaptă încât să înțeleagă că sângele smârced care le pata venele nu era același lichid auriu ce curgea prin venele ei, provenit chiar din seva copacului vieții.

Astfel, consfinți să își creeze propria specie. O specie care să fie cu mult peste celelalte. O specie care să fie admirată de întreaga lume. Una atât de frumoasă și strălucitoare, încât lumea să stea ore în șir în fața lor fără să se sature din a le privi.

Însă ce zeița nu știa pe atunci, era că măreția atrage adesea și un mare dezastru. Iar cu popularitatea, și o mare ură. Iar ea nu fusese capabilă să știe ceea ce creațiile sale aveau sa devină și să însemne  pentru eternitate.