Jurământul celor uitați

Capitolul 3

   Camera micuță cu un singur pat care scârțâia din toți țâțânii și un dulăpior din lemn, situată în aripa cea mai îndepărtată de dormitoarele imperiale, și care, –la fel ca celelalte încăperi identice de pe holul lung– găzduia gardienii palatului, o făcea să vrea să se dea cu capul de pereții cenușii.

  Poate era din cauză că se obișnuise să stea atât de mult timp într-un loc libertin și fără prea multă intimitate; însă camera cu un singur geam prin care soarele nu intra din cauza poziționării proaste, o făcea să se simtă ca într-o cușcă.

  Aici nu existau comandați care să îi intre în cort fără să bată la ușa inexistentă și nici colegi de breaslă care să îi facă farse nocturne când întreaga tabără dormea.
Aici nu existau copii care să o roage să le arate tehnici de luptă. Aici nu existau prietenii. Și nici libertate.

  Nimeni nu veni să îi întâmpine după ce au fost duși în încăperile care aveau să le fie locuință de acum înainte. Nimeni nu îi întrebă cine sunt și de unde provin.

Pesemne că se mulțumiră cu puținele informații date de comandantul gărzilor.

  Tuturor le-a fost comunicat că erau absolvenți de top a academiei naționale, de asta fiind atribuții nobililor chiar de la începutul carierei care se prevedea strălucitoare. Nimeni nu contestă mesajul superiorilor, însă asta nu le opri privirile din a-i urmări cu neprețuire.

  Își strânse mai bine cureaua lată pe talie și oftă. Uniforma pe care o găsi cu o zi în urmă împăturită pe patul noii ei camere era formată dintr-o pereche de pantaloni și o tunică, ambele din piele, acoperite pe-o parte de o pelerină pe umăr prinsă la brâu de cureaua lată.

  Luă sabia cu mâner roșiatic, oferită tot odată cu uniforma, și o bagă în teaca prinsă de șoldul ei.

  Auzi cele două bătăi de care a fost atenționată cu o zi în urmă și se grăbi să deschidă ușa. Servitoarea care, după hainele de calitate pe care le purta, nu putea fi nimeni alta decât o trimisă din palatul central, o măsură din priviri și dădu din cap, semn să o urmeze.

  Era scundă, cu un cap mai mică decât ea, însă privirea înfumurată pe care o purta, o amuza și încânta oarecum.
Adorase mereu sa vadă femei indiferent de statutul, înălțimea sau rasa, care erau încrezătoare și ofereau  acea putere de sine peste care era din ce în ce mai greu să dai în cercurile sociale.

  La modă acum era ca femeile să fie firave, naive și prostuțe. Bărbaților nu le plăceau barbarele. Și cum să prinzi o căsătorie bună dacă bărbații nu te plac?

  Deci, probabil această încredere de sine pe care o exprima prin toți porii, venea în principal din faptul că nu era nobilă. Nu se încadra în standardele bărbaților de statut înalt în căutare de soții. Și nici nu trebuia să se prefacă ca să aibă prietene nobile, dar incredibil de snoabe.

  Era, practic, eliberată de țevile aurite ale cuștii înrobitoare de destine și vise.

  Femeia o conduse printre holuri lungi, secundare, ca să nu le fie simțită prezența printre nobili ce frecventau doar intrările și sălile principale – de  altfel, singurele deschise publicului.

  Tapete moderne, în culori aurii cu alb îmbrăcau pereții iar fotolii roșii de culoarea rubinului erau situate ici-colo pe holurile amenajate în moda deceniului actual. Nobilii conversau prin colțuri, pe lângă geamuri sau în timp ce se plimbau. Femeile își fluturau evantaiele și își scoteau decolteul în evidență când aceștia treceau cu pieptul înainte,ca niște cocoși, prin preajma lor.

  Mai că îi venea să râdă. Parcă privea o scenă de teatru proastă, cu actori mediocri.

  Femeia o conduse până în fața unor uși albe duble, imense, unde se opri brusc și se întoarse spre ea.