Jurământul celor uitați

Capitolul 11

  Apa fierbinte nu o putea curăța. De fapt,nu exista ceva pe lumea asta care să fi putut curăța mizeria care i se impregnase mult prea puternic în piele și în suflet.

  Își coborî pleoapele cu greutate și se scufundă în apa fierbinte a căzii din piatră albă. Un gând necumpănit îi trecu ca o săgeată prin minte.
Ar fi putut să finalizeze totul într-o fracțiune de secundă, chiar acolo, în acel loc nepăzit. Doar dacă și-ar fi depărtat buzele, puțin, doar cât apa să îi inunde simțurile. Apoi ar fi căzut în vastul râu al vieții, și s-ar fi scufundat adânc, până când întunericul ar înfășura-o în recea lui îmbrățișare. Și...

  Și ar fi fost inutil.

  Se ridică la suprafață, cu părul lipit de obrajii umezi. Oricât își dorea, nu putea părăsi acel iad. Încercase de destule ori, în moduri mult mai dureroase. Însă tot ce făcea era să cadă într-un somn adânc, din care se trezea peste câteva ore.
  Nu putea să moară, indiferent de cât de mult își dorea. 

  Alt blestem pe care zeii il oferiră cu plăcere.

  Își propti palma pe marginea umedă a căzii și se ridică, cu stropi de apă care deveniseră reci în contact cu răcoarea camerei, alunecându-i pe pielea descoperită.

  Înhăță halatul agățat de cuier și se înfășură în materialul său pufos, deplasându-se spre dormitorul care îi fusese desemnat.

  Aproape că pufni. Desemnat. În propria sa casă, asemenea unui musafir, era nevoită să primească o cameră de oaspeți.

  Se așeză pe scaunul din fața oglinzii și își privi reflexia ochilor lipsiți de viață. Putea măcar să mai numească locul acesta casa ei? Casa sa căzu odată cu mama ei. Familia ei dispăru din clipa în care bunicul ei reveni în viața lor și le-o distruse, așa cum apa dizolvă un castel de nisip construit la mal.

  În momentul de față nu mai avea nimic altceva decât speranțele deșarte a unui viitor mai bun. Și totul depindea de existența unei unice persoane, care, dacă nu decidea că este timpul să revină, promitea să surpe toate suferințele pe care le suportase doar în ideea întoarcerii ei la locul de drept.

  Bătaia ceasului agățat de perete anunță că este timpul să se întoarcă la realitatea cruntă. Apucă voalul alb de pe măsuță și și-l aruncă pe cap chiar înainte ca servitorul xalghotian să intre, cu o tavă de  mâncare pe mâini.

  Se decise ca mesele să îi fie aduse în dormitor, pentru a evita cât mai mult părăsirea nenecesară a camerei. Citându-l pe bunicul ei, nu avea niciun motiv să se plimbe inutil de-a lungul conacului până la nunta ei.

  Păcat pentru ei că avea aliați care putură găsi o soluție chiar și sub circumstanța aceea inoportună.

  Imediat ce servitorul se retrase, aruncă voalul jos și se repezi la tavă.   
Apucă pâinea și o rupse în două, scormonind în miezul ei. Zâmbi când degetele ei simțiră o bucată aspră de hârtie.

  Despături bilețelul și citi cu rapiditate conținutul său, scris cu litere minuscule.

"El s-a deplasat spre Darbus. Așteaptă pentru veștile mele viitoare."

  Ochii îi străluciră cât timp strânse foaia în pumn și o introduse în gură, materialul devenind un terci apos în contact cu saliva sa.

  Mai era atât de puțin...

✧✧✧✧

  Cartea o apăsa pe picioare. Camera ei de gardian nu avea un birou la care să poată studia, decât o masă cu mult mai joasă decât scaunul, incredibil de inconfortabilă, așa că singurul lucru de care putea propti cartea, erau propriile-i picioare. 
  Era târziu în noapte, iar lumina difuză a lămpii nu o ajuta să descifreze cu claritate cuvintele scrise de mână dintre paginile îngălbenite de timp.