Jurământul celor uitați

Capitolul 2

  O zi! Atâta le dădu comandantul ca să își încheie treburile și să își împacheteze bagajele. 

  Posibil să se fi referit la bagajul lor emoțional, totuși. 

  Nu prea puteai să ai o garderobă bogată într-un cort dintr-o tabără militară, de pe o insulă pe care singurele magazine pe care le găseai deschise erau tarabele improvizate ale soțiilor războinicilor care aveau nevoie de un ban fie pentru a pleca spre un loc mai calm, fie pentru a aduna banii de pâine pe care bărbații lor nu fuseseră în stare să îi aducă.

  Iar ele nu erau chiar cele mai rafinate piese de îmbrăcăminte. Daca aveai îndeajuns noroc, găseai puținele haine care erau croite din pielea sau blana animalelor vânate de soții lor. Asta bineînțeles dacă promiteai de dinainte soției niște bănuți în plus la plată.
  Însă de cele mai multe ori aceste materiale erau luate de către corturile principale și erau folosite în misiuni, în special în cele care cereau deplasarea într-un mediu friguros.
Asta era principala problemă a tribului. Comandantul prefera să ofere bani pe importul de armament și mâncare aduse de pe alte continente, în defavorul nevoilor pe care dacă ar fi fost să îl citească erau "lucruri inutile, care nu servesc la nimic altceva decât la instinctul de posesiune al oamenilor".

  Așa că probabilitatea de a prinde chiar și un ultim obiect personal era aproape nulă. Ea însăși încerca de luni încoace să își ia o nouă pereche de pantaloni de piele.

  Dar ca fiecare ghinionist al taberei, rămânea la celelalte opțiuni nu tocmai plăcute. Majoritatea fie erau materiale vechi cusute unele de altele, fie proveneau din materialul sacilor pe care îl evitase de la vârsta de 16 ani. Îi dădeau mâncărimi îngrozitoare!

  Poate singurul lucru care ar fi putut-o bucura la mutarea asta erau magazinele nesfârșite din orașele mari. Cu siguranță avea să facă o vizită acelor locuri!

  După baia bine meritată, bagajul ei fu făcut relativ rapid. Își puse hainele de antrenament, pelerina pe care o luase într-una dintre călătoriile ei în Sud și punguța cu bănuții pe care o înghesui într-o tunică.

 Privind spre țărmul de care se îndepărtau, cu cerul colorat de nuanțele apusului deasupra lor, se întrebă acum daca nu cumva greșise când acceptase să părăsească tabăra. 

  De-abia dormise noaptea trecută, măcinată de aceleași gânduri.

  Iar acum, când nava se îndepărtă îndeajuns de țărm încât insula deveni un punct cu greu vizibil în depărtare, strânse atât de tare de balustradă, în ideea ca durerea să îi acopere gândurile și temerile.

  Dar nu o făcu.

✧✧✧✧

  Docurile erau împânzite cu marinari, sclavi și muncitori care încărcau și descărcau mărfuri . Ziua era caldă și mângâiată de o adiere ușoară, primul semn al primăverii, iar cerul era lipsit de nori. 
Eralyn coborî pasarela, cu Theon în urma ei, și se încruntă simțind mirosul docurilor.

  Dincolo de mirosul mirodeniilor, peștelui și al cailor, stăruia o duhoare de  mizerie, sânge și lapte stricat. Aerul reținea și un iz al apelor sărate ale mării care purtau nave militare de pe oceanele din jurul continentului, nave comerciale ticsire cu bunuri și sclavi și bărci de pescuit cu carne acoperită de solzi.

  Părăsi pasarela, iar picioarele ei atinseră pământul în portul din Rhitwood ,capitala Darbusului, pentru întâia dată după mulți ani. Nu luă în seamă privirile curioase ale oamenilor ce își încetau orice activitate  în timp ce purtătorii de steag mărșăluiau cu mândrie înainte .