Jurământul celor uitați

Capitolul 20

   Corsetul îi fusese mult prea strâns în aceea zi. Poate dintr-o greșeală. Poate dintr-o răzbunare a celor două femei xalghoțiene pentru sângele de eilyrian ce-i curge prin vene. Sau poate dintr-o încercare de a o ucide. 

   Trase minuscula gură de aer pe care plămânii strânși de balenele corsetului i-o permiseseră. Ce pierdere pentru ele că corpul îi era proiectat în așa mod încât să poată supraviețuii sub orice condiție critică. De fapt, putea sta ore îndelungate fără să respire. Încercase asta.

     Încercase absolut orice modalitate sau obiect care i-ar fi putut curma viața. Așa că doar își pierdeau timpul. Nu exista nimic pe acel pământ care să o scutească de chinul de a trăi destinul sângelui ce-i păta venele.

    Clipi repetat și își fixă privirea spre pădurea ce înconjura conacul, pe care o urmări pentru ultimele luni doar din spatele geamurilor închise. Ziua părea călduroasă  -nu că ar fi putut știi. Nu mai simți căldura soarelui, adierea vântului sau umezeala ierbii de foarte mult timp.
   În Xalgoth îi fu permis să iasă din întunecimea fortăreței doar de două ori în doisprezece ani. Pentru că Întunecatul nu-și permise riscul. Pentru că era periculos. Pentru că nimic nu ar fi putut-o opri. 

    Ochii îi sclipiră de o dorință nebună. Dar asta avea să se finalizeze. În curând. Rafalele care mângâie copacii, razele care toropesc păduri, roua care vindecă putrezeala, esența a tot ceea ce se naște pentru a împlini Ciclul Vieții. Totul. Absolut totul avea să fie al ei, așa cum dreptul din naștere o cerea. Și nimeni și nimic, nici măcar ea, nu putea să oprească asta.

   Mușchii i se încordară când simți prezența bărbatului ce se apropie de ea. Îl privi năstrușnic pe bărbatul care în mai puțin de o lună urma să-i devină soț.

  - Se pare că cineva și-a părăsit camera într-un final, o abordă, total caraghios, dată fiind situația în care se aflau.

   Deși ordinele precedente fuseseră ca Marok să rămână la conacul Aryddees până la nuntă, în urmă cu două săptămâni prințul îl luase într-o misiune, pesemne mult prea importantă pentru a fi amânată. Aeryn sperase să nu se mai întoarcă.

  - Vorbești de parcă am avut de ales. 

    Ducele îi permise să se plimbe pe coridoarele conacului în aceea zi. Un lucru straniu, pe care-l catalogă doar exact așa cum era. Bunicul său avea un motiv, încă nedescoperit de ea, dar știa că azi avea să i se pregătească o altă surpriză dezgustătoare, de care bărbatul avea să se bucure  pentru fiecare secundă nenorocită.

  - Mi se pare că am început pe picior greșit, noi doi, o abordă fără ocoliș Marok.

  Un hârâit îi părăsi pieptul cât Aeryn îl privi prin materialul pânzei albe cu duritate pe bărbatul înveșmântat în uniforma armatei întunecate.

  -De parcă ar exista vreun scenariu în care noi am putea avea o relație bună.

  Se apropie, și nu îi plăcu diferența de înălțime dintre ei, însă nu era prima data din viața ei când Aeryn demonstra că poate domina un bărbat. 

  - Ți se pare că facem parte dintr-o poveste, Marok?, îl întrebă pe un ton dur, sarcastic. Una de dragoste, în care iubirea învinge întunericul, iar în ciuda tuturor obstacolelor cei doi îndrăgostiți pot trece peste orice? 

  Își întinse mâinile, iar mișcarea îi dădu pe spate mânecile vaporoase, dezvăluind cătușele de oțel de pe ambele încheieturi.  Aeryn se prinse de gulerul uniformei, pe care-l aranjă.

  -Poate că o să ne căsătorim.  Dar să nu trăiești nici măcar pentru o secundă cu impresia că acest legământ înseamnă ceva. Noi doi suntem doar doi prizonieri prinși în planurile întunecate ale unui bărbat avid de putere.