Jurământul celor uitați

Capitolul 6

   Clinchetele furculițelor și ale cuțitelor în timp ce atingeau farfuria erau singurele sunete ce răsunau în tăcerea mării săli dichisite.
Duse bucata bine gătită de friptură la gură și aruncă o scurtă privire spre persoana din dreapta ei.

  Tatăl ei,așezat în capul mesei, gusta din când în când din friptura deja tăiată, citind rapoartele bancare,cu o încruntătură ușor descifrabilă. Deși cu mult mai mic decât anii la care tatăl său se stinse din viață, înaintarea în vârstă nu îi putea fi ascunsă. Ultimii ani tensionați îi formară pe chipul odată neatins de nicio problemă, cute și riduri,care, la vârsta de doar 38 de ani, îl făceau să pară cu mult mai în vârstă.

  Milan Ashver nu a fost niciodată un războinic, comparativ decedatului său frate mai mare, nici instruit întreaga sa viață să preia tronul. În locul artelor marțiale, le preferase pe cele mai puțin violente. Mereu crezuse că dacă destinele nu le-ar fi jucat acea groaznică festă, tatăl ei ar fi devenit un învățat. Un poet poate. Sau un profesor.
Știa prea bine că fratele său mai mare i-ar fi permis orice dorință. Chiar dacă asta ar fi însemnat să distrugă o parte a decretului regal.

  Însă cerurile deciseră că calea destinului trebuie să fie alta, indiferent de câte vieți aveau să fie distruse.

  Așa prințul devenise rege, străina, conducătoare,iar nepoata, moștenitoare.

  În urmă cu doisprezece ani, când proclamația privind dreptul celui de-al doilea fiu la tron fu pusă în vigoare de către Consiliu, familia ei încetase a se mai simți ca o familie. Fiecare dintre ei deveni individul propriilor intenții și dorințe meschine.

  Tatăl ei se schimbă și își acceptă destinul, fiind regele la care poporul se aștepta să fie. Mereu obsedat de muncă. Mereu obsedat de a dovedi că merită tronul mai mult decât au făcut-o cei de dinainte.

  Mama ei, așezată în celălalt colț al mesei lungi, radia o rafinanță dobândită în anii copilăriți în cel mai mare palat al lumii. Ca întotdeauna, prezenta cele mai înalte maniere,deși în cameră nu era nimeni altcineva să le observe în afara de propria-i familie.

  În fața ei, pe un loc rezervat doar posibilului ei frate –care a avut noroc să nu fie născut niciodată– era așezat vărul ei. Unicul moștenitor, în cazul în care ea se dovedea nevrednică.

  Nu voia sa înceapă o discuție în interiorul său despre cum acel tron ar fi trebuit să fie al lui de la început.

  La fel ca întotdeauna, căci altfel nu era permis, masa era servită într-o tăcere mortală. Nu se simțea ca o cină în familie. Nici că se simțise vreodată.

Poate doar când unchiul si mătușa mea încă trăiau...

  Ar fi putut spune ca era sătulă de cine diplomatice. Însă știa că dacă ar fi început să se convingă de asta, gândurile și expresiile aveau să o trădeze la un anumit punct.
Iar dacă ar fi arătat chiar și cea mai mică greșeală, mama ei ar fi pus din nou doicile să o învețe ceea ce este corect.
Nu putea pierde tronul în fața surorii soțului ei. Nu după cat se chinuise să ajungă regină. Nu după toate eforturile pe care spunea că le făcuse. Și nu avea să îi permită niciodată să distrugă tot ceea ce ea construise.

  Exact din motivul acela următoarea discuție avea să fie dificilă. Pentru că deja distruse un plan bine gândit al mamei sale. Și avea să aibă nevoie de toată convingerea pe care o deținea pentru ai dovedi că alegerea ei era cea corectă.

  Trase aer în piept.

– Am ales o atendantă,aruncă bomba fără vreun fel de avertisment, păstrându-și privirea în farfurie în timp ce tăie bucata de friptură.