Jurământul celor uitați

Capitolul 8

  Își stabiliză magia cât vindecătorul îi controlă brațul rupt.  Bandajul îi fu dat jos, iar acum brațul îi era uns cu un unguent din plante care, dacă ai fi întrebat-o, avea un miros îngrozitor . Nu prea voia să știe ce plante au fost folosite în prepararea acelui medicament.

  Izbuti cu ajutorul magiei să își creeze o imagine a unui braț fracturat. Însă deși de-a lungul anilor reușise să își îmbunătățească puterea, putând păstra transformările de-a lungul a mai multor zile, încă îi era dificil să mențină iluzia doar într-o singură parte a corpului.
  Necesita un control mult prea mare, pe care dovedi de-a lungul anilor că nu îl avea.

– Se vindecă frumos, constantă doctorul, când desfăcu noul pansament.

– Și cât credeți că va mai trebui să rămân la pat?

  Speră ca răspunsul să facă referire la o dată cât mai îndelungată, căci nu știa cum avea să păstreze alături de prințesă prezența a două persoane.

– În câteva săptămâni ar trebui să fii ca noua!, îi promise zâmbitor, în timp ce îi bandajă brațul.

  Încercă să își pună un zâmbet pe față.
La naiba!
  Mai puțin decât credea.

– Trebuie să fie greu pentru un soldat să stea atâta timp pe tușă,se auzi vocea asistentei care îl însoți pe vindecător.

  Medicul îi aruncă o privire,care voia să fie tristă,dar ieși doar o expresie sumbră,apoi se concentră din nou pe bandaj.

– Aș vrea să te fi putut ajuta mai mult,spuse, însă nu-mi pot folosi magia pe oase. Nu e ca un mușchi. Oasele au nevoie de timp.

  Nu răspunse. Ca și cum le păsa cu adevărat de un simplu gardian, unul dintre mulți pe care îi vindecară, gândi.Se întreba dacă nu era asta un discurs frumos împachetat. Câți auziră acele cuvinte?

  Rămase întinsă cât medicul își găsi calea către ieșire, transmițându-i toate cele bune. Se lasă în jos printre perne și își ridică ochii spre tavanul crăpat.

  Se gândise la multe în ultimul timp. Realizase destule. Și odată realizate, noi dileme își făcură loc în mintea ei. De fiecare dată mai rele decât cele de dinainte.
 
  Avea să o ia razna...

  Dădu drumul magiei și rămase cu mâna vindecată în interiorul bandajului, pe care și-o ridică la nivelul ochilor.

   Ce avea să facă?

✧✧✧✧

  Nu credea că va putea vreodată să exprime în cuvinte cât de mult ura acele monstruozități, distrugătoare de picioare, cărora li se spuneau tocuri.
Cum oamenii alegeau să le poarte fără să fie obligați,nu putea înțelege.

  Nu parcurseră o distanță lungă; era obișnuită să meargă mult mai mult de atât din anii de antrenamente de pe insulă. Așa că înconjurul palatului pentru verificarea săptămânala, nu intra în lista unui traseu dificil.

  Sau n-ar fi fost, într-o zi normală, când avea saboții ei de piele în picioare în schimbului blestemațiilor superbe care îi maltratau tălpile și degetele.

– ...iar lotul recent introdus pare să se integreze bine. Luptători foarte buni, care promit un viitor strălucit.

  Încercă să se concentreze pe conversația pe care prințesa o avea cu bărbatul în uniforma pe care și ea ar fi trebuit să o poarte. Dacă avea permisiunea de a sta în apropierea Saphinei și de ai vorbi, înștiințând-o de probleme pe care mintea ei refuzase să le intercepteze din cauza durerii, atunci probabil era vreun comandant, cu ramuri nobile.