Jurământul celor uitați

Capitolul 9

*O săptămână mai târziu*

  Își îndreaptă spatele în fotoliul roșiatic, încercând să îndepărteze durerea care i se întindea de-a lungul coloanei.
  Dacă ar fi știut că spionarea prințesei avea să îi aducă atâtea lucruri pe cap, atunci ar fi renunțat la ideea idioată, și și-ar fi dus la capăt unica misiune pentru care a fost adusă aici.

  Nu doar că devenise păpușa prințesei,acum deveni și doica unor păsări,care,pe cât erau de frumoase, pe atât erau de enervante.

  Înainte să părăsească palatul,Nadine îi povesti totul despre micii semizei. De la istoria lor nesfârșită, până la programul lor mult prea încurcat.
Dacă cineva s-ar fi obosit să o întrebe, Nadine i se păru mult prea încântată pentru o persoană care tocmai și-a pierdut jobul bine plătit. Nu îi luă prea mult să realizeze de ce.

  Existau o mulțime de mituri trecute pe hârtie în ceea ce îi priveau. Mult mai multe erau povestite în grai viu, basme pe care părinții le șopteau copiilor înainte de culcare.
  La început fuseseră amintiri,iar cu bătăile lungului ac al timpului, oamenii le transformară în mituri, întrebându-se dacă au existat vreodată măcar.

  Primii devini aparținuseră Zeiței Eyllwa. Un cadou din partea tatălui său, Regele Zeilor. Se spunea că erau creați din puterea Soarelui, scăldați în râurile albastre dintre stele.
  Următoarele generații au stat în dreapta Reginelor. Dar asta nu dură pentru mult timp. Căci apariția lor se opri brusc la nașterea celei de-a șaptea regine,iar devinii celorlalte regine dispărură pe parcursul Marelui Război, alături de stăpânele lor.
  De atunci, timp de 900 de ani nimeni nu mai văzu unul.

  Dar cumva, doi dintre aceștia se născură în această perioadă deloc diferită de cea din urmă cu 900 de ani. Nu prea voia să se gândească ce semnifica asta.

  Le examină atentă. Care erau șansele să fie false? Extrem de mari. În primul rând că existase o singură moștenitoare la tron, iar în cazul în care regii nu avură niște gemeni ale căror existență le-a fost ascunsă, prezența a două păsări era imposibilă. În al doilea rând, devini nu puteau supraviețui prea mult timp despărțiți de stăpânul de care erau legați prin destin și sânge. Trebuia să fie morți cu mult timp în urmă, dacă erau într-adevăr, așa cum susținea regina, adevărați.

  Plus,ar fi fost o ironie mult prea nesuferită din partea destinelor.

  Ceasul de pe perete care semnala a treia bătaie din zi o făcu să se ridice și să își îndrepte spatele încă o dată. Își mișcă picioarele în direcția cuștii,cu gândul în toate direcțiile, și se împiedică de covorașul pe care nu-l observă,iar femela croncăni, bătând din aripi.

– E foarte amuzant,nu?, o întrebă, aranjând covorul la loc.

  Deschise ușița aurită, și luă cele două boluri, dintre care unul rămase neatins. Aruncă o privire asupra masculului,care,la fel ca în fiecare zi, moțăia pe leagănul auriu.
Oftă și îi mângâie capul pufos.
Încă își amintea cu exactitate cuvintele pe care Nadine i le spuse.

"– Nu mănâncă în general. Dintotdeauna a fost moleșit, față de perechea lui, care ne-a făcut anii un chin. Însă în ultimii ani simptomele lui s-au înrăutățit. Nu credem că va mai supraviețuii mult. Și probabil că odată ce se va duce el... Ea îl va urma în scurt timp. Știi?, îi zise, privind-o. Sufletele pereche nu pot supraviețui pentru mult timp despărțiți. Odată și odată, inimile lor nu vor mai suporta."

  Deschise dulapul destinat mâncării, și umplu bolul gol cu ovăz,apoi le așeză înapoi pe ambele în cușcă. Femela încetase din a o ataca după câteva vizite, obișnuindu-se cu prezența ei. Nadine îi spusese că e un miracol. Pe ea continuase să o atace ani de zile.