Diavolița

CAPITOLUL 2

Neamul pe care îl vânez nu e deloc tipic englezesc; în primul rând, e tipic nebun.

- Simon Thorne, viconte de Cyn

*

Maxine Cardinham știa câte reguli încălcase, dar nu îi păsa. Femeilor Cardinham nu le păsa, în general, iar ea era una dintre el. În primul rând, își pusese costumul masculin pe care unchiul Wine insistase să îl aibă toate în caz de călărie; toate știau că nu fusese vorba despre călărie, nu când ipoteza venea de la unchiul lor libertin. În al doilea rând, ieșise din casă când orologiul bătuse de ora unsprezece noaptea, ceea ce era categoric interzis; să nu mai adauge faptul că nu avea însoțitoare și că închiriase o birjă. În al treilea rând, intrase într-un club pentru domni și se lăsase vrăjită de succesiunea de cărți, de distracția și de fericirea care emana de la mesele purtătoare de noroc. Și, cum Maxin nu credea în noroc, numărase câteva cărți, memorase o succesiune și câștigase patru lire până ce un individ mic, brunet și cu ochelari să leșine aproape lângă ea în timp ce o sfătuia să îl urmeze. În al patrulea rând, Maxine știa că nu avea ce căuta în biroul unui domn care nu îi era rudă și, mai mult, să rămână singură cu aceasta. Trebuia să adauge aici că atunci când acel domn era păcatul întrupat și arăta precum Owen, păcatele ei se triplau. Șansele să ajungă direct în Iad – sau într-o excursie impusă pe continent – erau colosale, dar Maxine învățase să aprecieze Iadul. Mintea ei se transformase într-unul cu ceva timp în urmă, iar ea nu descoperise încă o modalitate de ieșire. Acum însă se afunda, iar senzația pe care o trezea fundătura în ea o făcea să se întrebe dacă nu cumva fusese chiar ea făcută pentru Iad.

Owen Carter trebuia să știe categoric ce era Iadul. Succesorul Diavolului, supranumit chiar el Lucifer, Owen strălucea cu aceeași lumină a îngerului căzut. Părul blond, cu bucle, pieptul atât de diferit de al ei, absomenul ferm, boarea de aur care îi împânzea acest piept și cobora în prohab îi spuneau că știa foarte multe despre asta.

—Owen!, îl numi chiar ea, lăsând pictura mică, aceea cu Lisa Carter, mama lui Owen. Intuise că acesta trebuia să fie biroul lui Damon Carter, pentru că era atât de plin de familia sa. Nu știam că Devil's Luck are uși ascunse, mărturisi.

—Ah, păi dacă pe tine asta te-a șocat, gândește-te la biata mea inimă când am intrat și am descoperit un bărbat care e, de fapt, fată, cu fundul pe biroul meu ascuns.

Maxine se uită la el și zâmbi. Rămăsese același bărbat jovial ca acum cinci ani. În spatele lui îl zări pe bărbatul care roșise acum puternic. Owen îi urmări privirea și i se adresă individului:

—Hugh, lasă-ne!

—Owen, spuse bărbatul, mă tem că acest lucru nu este posibil, acum, când știu că domnul... adică doamna... adică... adică domnișoara... domnișoara Cardinham – Hugh începu să se înroșească și mai tare la față, ceea ce o făcu pe Maxine să zâmbească și să își încrucișeze mâinile la piept, așteptând – domnișoara și cu dumneavoastră... cu tine... singuri...

—Domnule Hugh, i se adresă Maxine, par eu genul domnului Carter?

Hugh păru atunci să se afle într-un impas.

—Ei bine..., rosti bărbatul. Este adevărat că aveți trăsături mai...

—Atunci sunt în siguranță, i-o reteză Maxine, nedorind să știe mai multe lucruri despre trăsăturile ei. Știa foarte bine cum arăta: un metru și șaptezeci de oase, un chip moștenit de la bărbații din familia ei, pătrățos, obraji proeminenți, doar o gură plină, dar care nu o ajutase niciodată prea mult, ochii albaștri. Nu avea trăsături feminine. Nu era deloc genul lui Owen sau al altui bărbat. Părul negru, al tatălui ei, era strâns într-un coc jos și ascuns sub pălărie. Era doar un băiat, un puști, nimic mai mult. Nici nu fusese nevoită să își lege sânii pentru a-i ascunde: nu îi avea.