Diavolița

CAPITOLUL 14

N-am pierdut un singur lucru în război: inima. N-am de gând să o pierd.

- Simon Thorne, viconte de Cyn

*

Abia aștept să îmi pierd inima!

- Pandora Cardinham, fiica ducelui de Rothgar

*

Pe cât de șocat era Owen să o vadă pe Maxine și, mai mult, să o vadă așa, pe atât de nervoasă era femeia când îl privea și și-l amintea lângă femeia aceea blondă și dizgrațios de perfectă pentru el. Întinzându-se spre palmele ei julite, atât de alb, încât semăna cu un mort, Owen îi prinse degetele și exclamă, cu ochii ieșiți din orbite:

—Dumnezeule, Maxine! Dumnezeule, ce faci aici? Ești bine? Sângerezi! Te-ai lovit? Ești rănită? Cine ți-a făcut asta? Ce s-a întâmplat?

Maxine își trase mâinile din ale lui și își îndreptă spatele. Oricât de tare îi bubuia capul acum, era amețită, iar corpul începuse să îi tremure din cauza tuturor celor întâmplate, nu avea să arate slabă în fața acestui bărbat.

—Păreai ocupat. De ce vii cu mine? Întoarce-te la prietena ta.

Lui Owen nu-i venea să-și creadă urechilor. O privi de parcă era de pe altă lume, apoi, dându-se înapoi, îi spuse:

—Ai înnebunit? Nici măcar nu e prietena mea! Eu vorbesc aici despre tine. Maxine, e miezul nopții. Ești în... ce dumnezeu e asta? Asta e cămașa de noapte a unei fecioare? Maxine își încrucișă brațele la piept, conștientă de goliciunea ei acum. I se părea frig. I se părea îngrozitor de frig. Icni când Owen îi așeză mâna pe picior pentru a-i examina juliturile. Ce s-a întâmplat cu tine?

Maxine își mușcă buzele, apoi șopti:

—Vreau acasă.

Owen simțea cum femeia aceasta depășea pragul rezonabilității sale. O groază de scenarii i se perindau prin minte, fiecare mai îngrozitor decât celălalt. Dacă Maxine nu înțelegea de vorbă bună, trebuia să o facă să înțeleagă.

—Oh, și vei ajunge acasă! Acasă la mine!

—Nici să nu îndrăznești!, icni femeia. Mă duci acasă la tatăl meu.

—Acolo unde trebuia să fii acum, zici?, își miji bărbatul ochii înaintea ei.

Maxine nu credea să-l mai fi văzut vreodată pe Owen atât de furios, dar nu era ca și cum avea să dea înapoi. Oh, nu! Ea nu se temea de nimeni, cu atât mai puțin de el.

—Nu ridica vocea la mine și nu mă trage tu pe mine la răspundere!, țipă la rândul ei la Owen, conștientă de furia care răzbea din ea.

—Ești logodnica mea!, urlă Owen. Normal că te trag la răspundere!

—A! Acum sunt logodnica ta, nu? Mai devreme, când erai la brațul acelei femei, nu mai eram logodnica ta.

Owen își mușcă buzele. Începea să-l enerveze atât de tare...

—Maxine, nu uita că ce e între noi e fals. Nu poți să-mi spui cu cine să umblu. Conștient de faptul că probabil înrăutățise situația, dat fiind că ochii ei se făcură și mai mari, Owen adăugă: În plus, nu umblam cu ea. Mă agasa.