Diavolița

CAPITOLUL 16

S-a auzit vreodată de un Cardinham care să facă nuntă?

- Simon Thorne, viconte de Cyn

*

Deși avusese tot felul de vise ciudate în care Owen era fie călăul, fie binfăcătorul ei, vise care se încheiau cu el oferindu-i exact ce îi ceruse cu o seară în urmă, adormise dusă la un moment dat, iar numai impresia că exista cineva care se holba la ea o făcuse să deschidă o chii spre ziuă. Estimă că era cinci dimineața după modul în care orașul nu se trezise încă la viață și estimă că Owen înnebunise.

Așezat pe un scaun în fața ei, sprijinindu-și capul cu degetele, cu ochii încercănați și părul în neorânduială, Owen o privea. Era îmbrăcat cu aceeași cămașă descheiată precum cea de ieri, purta cizmele, semn că făcuse o plimbare la un moment dat. Pe obraji începea să i se contureze barba de o zi, blondă, mai închisă la culoare, care contribuia la aspectul lui neîngrijit, aspect nefiresc pentru domnul Carter.

—M-ai speriat!, tresări Maxine și își trase mai bine pătura la piept. Ce faci aici, Owen? Arăți ca un criminal!

Owen nu mușcă din gluma ei. Nu o apostrofă, ceea ce o făcu să înghită în sec. În schimb, doar remarcă:

—Nu am putut dormi. Atât.

Încruntându-se, femeia își trase și mai bine pătura până la gât, asigurându-se că fiecare bucățică indecentă din ea începea să devină mult mai decentă. Era ipocrită să facă astfel din moment ce cu o seară în urmă îi ceruse să o defloreze. Totuși, acest Owen, cu privirea aceea în ochi, cu strălucirea nebunească, nu îi plăcea.

—Și trebuia să te uiți așa la mine? E necuviincios și... Brusc își dădu seama că era o femeie singură, aflată încă sub tutela tatălui său, și că nu ar fi trebuit să se afle în patul unui burlac, fie el și logodnicul său. Cât e ceasul?, explodă deodată. Trebuie să ajung acasă, Owen!

Împinse rapid pătura de pe ea și sări din pat, uitând cu desăvârșire de decență. Păru că își aminti brusc de toate momentele în care Owen se holbase la părțile ei feminine ca un logodnic ce nu era, la intimitatea sporită pe care o împărtășiseră mult prea timpuriu. Trebuia să găsească rapid haine pe care să le poarte, întrucât cămașa de noapte în care venise nu putea fi acceptată ca urmare a distrugerilor pe care le suferise. În cele din urmă, Maxine își dădu seama că în totată încăperea nu se găsea nici măcar o urmă de haină, ceea ce însemna că Owen stătuse întreaga seară să se holbeze ca o persoană inutilă ce era, făcând nimic, lăsând-o cu prea multe probleme pe cap, probleme pe care sigur le crease singură, dar la care devenise copărtaș. Totuși, când Owen articulă în final niște cuvinte, Maxine simți că statutul lui Owen din ajutor al său se schimbă vertiginos: Owen Carter era cel mai mare dușman al său:

—Le-am trimis vorbă alor tăi.

Îngheță și îl privi peste umăr:

—Cum adică le-ai trimis vorbă? Owen continuă să tacă, făcând-o să se întoarcă spre el și să se apropie. Părea scos din minți, dar nu furios, ci înnebunitor de tăcut, anormal. Se aplecă, îl prinse de umeri și se strădui să-l zgâlție: Owen, ești nebun?

Owen nu reacționă, ci, privind-o, spuse:

—Aseară, Silas Davis s-a retras din Whitechapel. Străzile au rămas descoperite. Nu mai există un lider în acea zonă din mahala în afară de furia scoțiană a lui Don care oricum nu este acceptată ca o figură de conducător. Ești expusă, Maxine. Foarte expusă.