Diavolița

CAPITOLUL 8

Abia aștept să îi demasc pe Cardinhami și crimele lor odioase!

- Simon Thorne, viconte de Cyn

*

Maxine era buimacă; mai devreme fusese sărutată, iar corpul ei trădător resimțea încă efectele acelei intimități, așa încât nici aerul răcoros de aprilie nu o ajuta cu arșița dintre coapsele sale. Ce putea face un sărut... nu fusese conștientă de asta niciodată. Resimțea însă acum lucruri în ea pe care nu le credea posibile. Și, în timp ce înainta spre cunoscutul geam care dădea în biroul lui Brumstick, îl auzi punând o întrebare la care nu voia neapărat să răspundă. Îl ochi cu colțul ochiului și din motive ciudate chipul lui Owen era impasibil.

—Nu văd de ce ți-aș spune ție asta, Owen. Deja simt că ți-am spus mult prea multe lucruri despre mine. Și că ți-am oferit libertăți prea mari.

—Maxine, știu că nu ai făcut nimic cu contele. Dar chiar nu ai făcut nimic?

Întrebarea asta o enerva din mai multe puncte de vedere: unu, încerca să își dea seama care era fereastra; trecuse ceva timp, iar își dădea seama că mintea i se transformare într-o pastă în urma sărutului lui Owen; doi, nu înțelegea ce voia să întrebe. Nimic nimic? Păi nimic nu însemna deja nimic? Ce perversități îi treceau prin minte craiului ăstuia?

—Dacă mă acuzi că nu aș mai fi fecioară, domnule..., îi zise ea și se opri înaintea unei tufe. Da, asta era fereastra. Putea vedea scorojeala cărămizilor și își amintea cadranul deloc aranjat al geamului.

—Ești naivă dacă tu chiar crezi că doar asta poți face un bărbat. Că îți fecioaria și asta e tot. Nici măcar nu cred că înțelegi ce este fecioaria asta.

—Nu sunt interesată de perversiunile tale, Owen. Se prinse cu mâinile de pervas și își dădu seama că avea nevoie de ajutor pentru a putea intra. Aici era lăsat de regulă o scară pe care ea, ca proasta, se cățăra; acum însă nu era nimic. Mă ajuți puțin? Putem lăsa lecția de anatomie la urmă.

Owen mormăi și îi dădu un imbold, atingându-i cât de puțin putu fundul, dar suficient pentru ca Maxine să fie uluită de cât de bine se potrivea acesta în mâna lui. Ajunsă în interior, Maxine se dădu la o parte, făcându-i loc lui Owen să intre. Geamul fusese întredeschis pentur a lăsa duhoarea morții să iasă din încăpere. Se uită în jur la decorul familiar: tabloul cu Brumstick era chiar acolo, alături de alte câteva miniaturi cu el în diverse ipostaze ale vieții. Nu fusese un bărbat înalt, nici bine făcut; pentru Maxine fusese perfect. Cel puțin ea crezuse că fusese perfect. Se uită în ochii încrezuți ai lui Brumstick care o fixau dinaintea tabloului și oftă:

—Oricum așa rămân, fecioară. Mai bine aș fi făcut ceva cu contele. Acum nu ar fi avut cum să afle cineva de noi, nu când el e categoric mort.

—Nu fi naivă!, îi zise Owen și se strâmbă la pictură. Brumstick n-ar ști să-ți ofere plăcere nici dacă ia un manual cu el în pat.

—Și tu știi?, își semeți Maxine o sprânceană.

—E o provocare?

O clipă tensiunea dintre ei îi făcu pe amândoi să înghită în sec, atât cât să nu vadă celălalt. Din din cap, Owen își dădu seama de propria gafă: nu trebuia să îi arate nimic niciunei fete de familie bună, nu când nu voia să o facă soția lui.

—Hai să căutăm, îi zise. Ce căutăm mai exact?

—Orice, îi zise Maxine și se desprinse de cercul care cuprinsese magia dintre ei. Apoi, se îndreptă spre o pată de pe covor. Ăsta e biroul lui Brumstick. Aici s-ar fi comis fapta conform soldaților.