Diavolița

CAPITOLUL 24

Unchiul Wine m-a învățat azi cum să lovesc un bărbat în zona care îl doboară cel mai repede.

- Pandora Cardinham, fiica ducelui de Rothgar

*

Ce gentelmen își învăța fiica să se bată? Owen nu avea neapărat un răspuns la această întrebare, nu când gemu și se întoarse pe partea cealaltă. Nu se așteptase să o găsească pe Maxine acolo și nici nu o găsi. Cu o seară în urmă se baricadase cu nurmoase perne și îl împunsese cu fundul ei micuț, promițându-i vărsare de sânge dacă se va fi trecut bariera. Iar la ochii lui vineți, la buza lui spartă, Owen nu voia să știe ce parte a corpului urma să fie masacrată. Se privi în lavoar, apoi începu să-și facă toaleta cu dificultate. Trase pe el o pereche de pantaloni, o cămașă, încercă să o așeze în pantaloni, să poarte șosetele și cizmele. Ce aveau să spună rivalii lui – chiar Titan! – dacă ar fi auzit că Owen Carter fusese rupt cu bătaia de soția lui. Totuși, forțele nu fuseseră egale: el nu-și dorise nicio clipă să o lovească, iar pentru asta plătise prețul.

Coborî cu greu în sala micului dejun, conștient de pleiada de flori din hol, de servitorii – mai mulți, mult mai mulți – care mișunau, de gălăgia și de frenezia din toate încăperile. Doamna Carter își luase rolul în serios, se părea. Totuși, când intră în sala pentru micul dejun își dădu seama că toate rolurile fuseseră luase în serios mai puțin acela de a se asigura că micul dejun este servit. Mesele erau goale, iar încăperea pustie. Stomacul lui Owen se răzvrăti. Își privi ceasul de buzunar: ora nouă. În mod normal, micul dejun trebuia servit acum. Ieși din cameră și, dând peste un lacheu, îl întrebă:

—Unde e masa?

Unde este doamna Carter?

Bărbatul îi indică salonul din stânga și se evaporă, de parcă Owen nu vorbise niciodată cu acesta. Cu pași hotărâți, Owen intră în salon pentru a o descoperi pe Maxine aranjând, alături de câteva servitoare, niște tablouri.

—Unde e masa?

Bărbatul replică:

—S-a servit la ora șapte.

—Păi și acum? Când m-am trezit și eu?

—Acum nu se mai servește.

—Cine spune?

—Stăpâna, îi zise acesta cu o mină gravă, de parcă Însuși Dumnzeu decretase astfel.

—Tu cine ești?, se încruntă Owen la el.

—Servitorul stăpânei!

Așa se introducea „servitorul stăpânei" de parcă era Gardianul Domnului.

—Drăcie!, înjură Owen. Unde e stăpâna?

—Se antrenează.

Și într-adevăr Maxine Carter se antrena. În spatele casei, în grădină, cu ținte puse peste tot, revolverul lui Maxine bubuia ritmic. Iar Owen nu ar fi avut nimic împotrivă dacă nu ar fi observat că țintele erau sticlele cu băutură alcoolică, fină, pe care bărbatul mai degrabă o colecționa decât o folosea pe post de aperitiv sau distracție.

—Maxine!, strigă îngrozit. Ești nebună? Aia e o sticlă de băutură în valoare de...

—N-am știut, zise ea și, fără ca măcar să privească, apăsă trăgaciul și spulberă sticla. Iartă-mă!

—Ești supărată, zise și înaintă, observând că fiecare țintă își găsise pieirea. Incredibil! Ce bine tragi! Se apropie și observă modul în care trăsese neobosită. Ești... o bestie!