Diavolița

CAPITOLUL 26

Te rog, iartă-mă!

- Misiva contesei de Waterford către soțul ei

*

Balul organizat de familia Carter era așteptat nu numai de cele două familii reunite; era așteptat de întreaga societate. Căsătoria abruptă nu mai reprezenta un deliciu monden, nu când era vorba de un Cardinhamn, dar chimia dintre cele două familii era; la urma urmei, nobila Maxine se căsătorea cu un Carter scandalos. Era practic o încununare a eforturilor bârfitoare, așa cum nimeni nu ar fi putut intui vreodată.

Owen, cel puțin, nu intuise nimic. Atunci când începuse sezonul, Owen nu se așteptase să se căsătorească; cu atât mai mult, nu se așteptase să se însoare cu o Cardinham, mai ales cu Maxine. Își aranja cămașa în oglindă și privea la inchizitorul său, la femeia care de două zile țipa la el. Era un paradox; îi plăcea să dea cu pumnul, dar să sărute. Măcar fața lui scăpase basma curată de data aceasta. Nu se putea spune același lucru despre corpul lui. Maxine zgâriase, mușcase, lovise și învinețise fiecare părticică a trupului său. Iar Owen nu putea spune că se plângea din această cauză. Costumul din trei piese pe care îl purta se asorta cu rochia ei; cămașa albă era un simplu accesoriu pentru pantaloni albastru-închis și pentru vestă. Iar pe el albastru îl prindea cu desăvârșire, dat fiind că părul lui blond îl făcea să pară desprins dintr-o carte cu povești. Maxine, la rândul ei, purta albastru. Corsetul îi strângea trunchiul, așa încât sânii ei micuți ieșeau în evidență. Un simplu pandantiv îi împodobea gâtul, în timp ce pantofii cu tocuri mici, cu cataramă, se asortau cu cizmele lui.

—Nu te mai uita așa la mine, perversule, zise ea fără să-și dezlipească privirea din oglindă. Nu meriți să mă privești.

—Ce cuvinte tăioase, doamnă Carter!, oftă Owen. Știi bine că am făcut-o...

—Pentru binele meu. Am mai auzit vrăjeala asta și nu mă impresionează.

Owen se apropie de ea, așezându-și mâinile pe umerii femeii.

—Maxine, dacă aș putea șa vrea să nu te iubesc. Dar o fac. E ăsta un păcat?

—Păcat e să-mi interzici mie lucruri.

—Nu ți-am interzis...

—Nu! Doar m-ai drogat. Ești nebun, Owen.

—Dar un nebun pe care îl iubești, îi zise el și se aplecă, sărutându-i obrazul.

Maxine oftă. Nu putea spune că nu era adevărat.

—Femeile se maturizează mult mai repede decât bărbații, zise ea. Eu am știut că te iubesc de prea mult timp. Cam de fiecare dată când ți-am dat cu ceva în cap.

—Acum că știi asta, te rog să nu o mai faci.

—Nu pot promite nimic, replică femeia. Dar când privirea li se întâlni în oglindă, amândoi zâmbiră. Ar trebui să mă uit peste corespondență înainte de a începe. Am văzut un bilețel de la verișoara Davina.

Owen se așeză pe scaunul rămas liber în timp ce Maxine prinse pachetul și îl desfăcu. Sau încercă să o facă. O auzi înjurând, trăgând nebunește, înroșindu-se la chip. Owen oftă, îi luă pachetul din mâini și o făcu atentă; apoi, cu o mișcare lejeră, dar rapidă, desfăcu pachetul. Maxine își dădu ochii peste cap și îi smulse punguța din mâini. Ciudat că în acesta se afla o singură foaie, iar chipul desenat acolo i se părea teribil, grotesc.