Învață-mă să iubesc ° Volumul I

Capitolul 26

Îmi deschid încet ochii și aud un ticăit. Nările îmi sunt amețite de un miros de clor, iar în jur totul este alb. Nu îmi amintesc ce s-a întâmplat...

Dylan m-a trimis pe șantier și am mers cu Jay. Verificam lucrarea și Jay mă strigă disperat. De ce striga așa din gură de șarpe? S-a speriat și el de același lucru de care m-am speriat și eu?

Dylan!

Privesc în stânga mea și îl văd pe brunet stând îndoit de spate pe un taburet privind în gol.

De când stă acolo?

De când dorm eu?

Apoi, pentru că sunt o scorpie, spun

— Cine ești?

Văd cum îi dispare culoarea din obraji. Chipul său ește...puțin spus șocat. De parcă i-am luat viața cu aceste două cuvinte.

— Amaya?

— Cine ești?

Intră Anna și Jay în cameră și mă privesc la fel de mirați ca și Dylan.

— Anna, spune-i să plece, spun fals speriată.

Prietena mea se uită la mine și nici nu știe ce să facă. Să mă verifice pe mine? Să îl dea pe iubitul meu afară?

— Amaya, ești bine?

Atât poate Anna să articuleze pe un ton mic.

— Doar să plece, insist eu.

— Să vină medicul ăla, se răstește din toți rărunchii Dylan.

Încep să râd, în încercarea de a-l face și pe el să se destindă. Mă simt bine. Nu am nimic. Mă doare puțin capul și îmi simt spatele amorțit.

Încep să mă gândesc serios dacă sunt aici de câteva ore sau zile. Nu știu nimic despre ce s-a întâmplat după ce...De ce m-am speriat pe șantier? Știu doar că m-am speriat.

Apoi m-am trezit aici. După nu știu câtă vreme.

— Să-ți fi văzut fața, zic printre chicoteli.

Omul chiar s-a speriat crezând că l-am uitat. Cum să îl uit?

Dar totuși, ce s-a întâmplat de am ajuns aici? Oi fi făcut un atac de panică? Am leșinat? Țipătul lui Jay este singurul lucru pe care mi-l amintesc. Îmi striga să am grijă. La ce trebuia să fiu atentă?

— Să nu mai faci așa ceva niciodată, pricepi! Strigă de-a binelea, cu palmele încleștate în umerii mei. M-ai speriat de m-a luat naiba!

Of! Glumele mele sunt cele mai proaste! Cum să fac asta? Sunt destul de sigură că s-a speriat foarte tare. Se aștepta la orice din partea mea, acum susțin că îl vreau, apoi îl țin la distanță. S-o fi gândit că eram capabilă să îmi fac creierul să îl uite.

Cu ochii mari – și speriați pentru el – șoptesc

— Îmi pare rău, Dylan. Îmi pare rău, mai zic de câteva ori.

Chiar îmi pare...Mai avea un pic și făcea atac de cord.

Îmi fac curaj să îl ating pe braț, iar el începe să respire normal.

— Să nu mai faci glume d-astea, îmi cere implorator, iar eu încuviințez solemn.

Îmi măresc zâmbetul și îi strâng ușot palma în a mea, iar el mi-o ridică spre buzele sale și o sărută de nenumărate ori.

— Ce s-a întâmplat, îl întreb nedumerită.

Nu mai pot sta în această incertitudine. Vreau să aflu și să plec acasă. Mâine trebuie să merg din nou la muncă.