Învață-mă să iubesc ° Volumul I

Capitolul 12

Ajung acasă la timp. Am o oră să mă pregătesc pentru ieșirea cu Dylan.

O oră, iar mai bine de zece minute le petrec gândindu-mă cu ce să mă îmbrac.

Ce ar trebui să port? Cu Ben nu prea ieșeam la cină în oraș. Făceam noi ceva acasă sau comandam și ne bucuram împreună de compania celuilalt.

Stau în fața dulapului și mă holbez la hainele de pe umerașe. Îmi sare în ochi o rochie neagră până peste genunchi, nu prea mulată, cu bretele subțiri și decolteu generos și mă gândesc serios dacă e o opțiune bună pentru o cină.

Nici măcar nu știu unde mergem! Dacă nu e o cină? Dacă nu este un loc în care să mă potrivesc? Ar trebui să îmi iau blugi? De ce nu mi-a zis unde mergem?

Poate pentru că nici el nu știa, deșteapto!

Îmi fac curaj să o scot din dulap și o asez pe pat, apoi fac cel mai rapid duș din viața mea. Apa este fierbinte și aș adora să stau sub ea cât mai mult, dar nu am timp.

Îmi trag dresurile negre peste lejerie renunțând la sutien, gândindu-mă din nou dacă să iau rochia asta.

Mă duc la dulap din nou să caut altceva. Ținute office, elegante, dar nu pentru o seară cu omul care susține că te place.

Trag rochia pe mine fără să mă mai gândesc și încalț tocurile negre. Îmi întind bine părul și la machiaj aleg doar tuș și ruj nude. Nu merge, zici că merg la mormâtare. Iau rujul roșu și îl trec peste buzele acum curate și parcă arăt mai bine.

Mă admir în oglindă și realizez că nu îmi amintesc când am arătat ultima dată atât de...sexy. Îmi place. Îmi mușc buza ca să îmi abțin un rânjet.

Arăt al naibii de bine și mă și simt așa. Deși este șeful meu...și ar trebui să mă gândesc de două ori dacă să cred sau nu în intențiile sale, mă bucur de asta acum.

Așa zicea bunica mea. Să trăiesc momentul. Îi ascult sfatul și chiar asta fac. Este prima dată când nu vreau, când refuz să mă gândesc la ziua de mâine.

Dacă mâine mă va da iar afară sau dacă nu voi mai avea un loc de muncă, asta este o întrebare pentru mâine.

Ceea ce mă scoate din gânduri și mă face să nu mă mai admir în oglindă este soneria de la ușă și nu știu dacă e Anna sau Dylan.

Dar cine apare în fața mea mă face să îmi fi dorit să mă uit pe vizor. Cum a intrat în scară, totuși?

— Ce cauți aici, Ben?

— Pe tine, evident! Pufnește și mă dă din ușă intrând în casă.

Are ochii roșii și cearcăne proeminente semn că nu a dormit prea bine în ultimul timp.

— Ce vrei?

— Să vorbim, Amy! Face o pauză și mă măsoară din priviri. Plecai undeva? Mă întreabă și înghite în sec.

Uau...nu mă așteptam la asta.

— Da, ies în oras, îi răspund și închid ușa de la intrare.

De ce am închis ușa cu el pe dinăuntru?

— Ai trecut repede peste, comentează și se așează pe un taburet din living.

Trebuie să își bată joc de mine.

— Nu mai repede decât tine, îl privesc drept în ochi și nu mă intimidează deloc, însă simt cum mă doare inima când spun asta.

— Amy, îmi pare rău! Nu am avut intenția de a-ți face asta, nici nu eram luc-