Învață-mă să iubesc ° Volumul I

Capitolul 32

Dylan își termină treaba la firmă repede, iar dacă ar fi fost să mă lase acasă cu siguranță ar fi ajuns la ora două așa cum a promis. Cât timp el și-a verficat, semnat hârtiile și s-a mai uitat peste niște schițe, eu am vorbit cu Alexandra. I-am spus că urmează să iau cina la familia lui Dylan în această seară, iar ea a fost mai mult decât bucuroasă să audă că lucrurile între mine și brunet sunt mai serioase decât par. De fapt, nu știu ce mare brânză face ea din asta, căci atât tatăl, cât și mama lui Dylan mă cunosc deja, doar că nu am stat niciodată într-un cadru familial, mai ales cu mine în scaun cu rotile. Ar putea să fie stânjenitor pentru toți. Deci, da, cred că e un pic cam mare brânză.

Pe cât de mult mă bucuram că Alexandra este fericită pentru mine, pe atât de mult eram tristă pentru ea. Vorbea despre nunta mea cu Dylan – asta am putut să trec cu vederea, chiar dacă nu știu ce va urma, însă de participarea ei la aceasta cu Jay de braț, nu am putut.

M-am întristat pentru ceea ce mi-a povestit. După ce s-a culcat cu ea nici măcar nu a mai privit-o. A încercat să îl sune însă nu se deranja nici să îi dea ocupat. Nici nu cred că are numărul trecut în agendă, fie și cu numele Aventura numărul o mie. Dacă nu ar fi prietenul meu și fratele lui Dylan cred că l-aș urî în această privință. Aș zice c-a folosit-o, dar să fiu a naibii că din ce mi-a povestit ea, a fost de acord și i-a mai și plăcut.

Nu e dreptul meu să-i influențez pe nicunul în niciun fel, însă am să îi spun lui Jay să aibă o discuție serioasă cu Alexandra pe această tema, deoarece țin mult la ea, iar ei, ei bine, i-am propus mai pe ocolite să îl lase în pace căci nu e băiatul pe care-l caută ea. Atunci mi-a aruncat în față faptul că este fratele lui Dylan și că în orice moment Jay poate deveni Dylan sau din contră, Dylan poate deveni Jay și să se întoarcă la vechile obiceiuri. Nu știu dacă a zis-o cu răutate sau nu, dar m-am simțit ca dracu.

Acum sunt în mașină cu Dylan spre casă, iar eu mă gândesc cât îi va mai lua lui Dylan până se va întoarce la vechile obiceriuri cum a spus Alexandra. Ce-l va face să nu mă înșele? Eu sunt naibii aici, paralizată jumătate de corp și nu pot să fac nimic. Nimic.

Oare...măcar s-a lăsat de acele treburi? Sau știe că eu sunt acasă, cuminte și el își vede în continuare de treaba lui cu fetele? Cât va mai dura până voi vedea pe primele pagini ale ziarelor o poză cu Dylan și alte fete ieșind dintr-un bar sau hotel?

Nu! Dylan nu are cum să mă înșele! Nu este genul acela de bărbat!

Ce tot vorbesc eu aici? Dylan nu e genul care să înșele, e genul care schimbă femeile ca pe lenjeria intimă!

Ah! La dracu cu Alexandra că mi-a băgat ideea asta în minte! La dracu cu mine că îmi permit să mă gândesc la așa ceva când bărbatul ăsta face tot ce poate ca să fiu bine! La dracu că sunt o persoană atât de ușor de influențat! La darcu cu...

— Hei! Își flutură brunetul o mână în fața mea. Auzi ce vorbesc aici? întreabă cu o sprânceană ridicată.

— Scuze, căzusem pe gânduri, spun ușor rușinată. Ce spuneai?

Se desprinde de spătarul scaunlui și se întoarce de tot spre mine.

— Și ce rotițe ți se mai învârt în căpșorul ăla al tău frumos, surâde.

Dacă ai știi la ce mă gândeam, ți-ar pieri zâmbetul...

— Mă gândeam cum va decurge seara asta, mint cu nerușinare.

— O să fie bine, iubito! Îmi sărută palma stângă. Ziceam că am ajuns, răspunde într-un târziu întrebării mele.

Privesc în jur și recunosc parcarea complexului în care locuim. Aprob mecanic din cap, iar Dylan coboară din mașină și scoate scaunul cu rotile. Un fulger îmi trece prin coloană și mă crispez ca să nu țip de durere.