Învață-mă să iubesc ° Volumul I

Capitolul 31

Două brațe mari și grele îmi înconjoară talia și un aer fierbinte mă gâdilă pe gât. Îmi strâng în repetate ori ochii ca să îmi recapăt privirea încețoșată, apoi îmi întorc capul și îl văd pe Dylan cuibărit ca pe un copil mic lângă mine.

Zâmbesc și îmi duc mâna prin părul său răvășit, apoi o trec peste obrazul nebărbierit de ceva zile. Îmi place atât de mult cum îi stă cu barbă, îi dă un aer de maturitate, de bărbat impunător.

Mă bucur atât de mult că este lângă mine încât îmi vine să plâng de fericire. Chiar începeam să îmi pun întrebări legate de viitorul relației noastre, însă Dylan mi-a dovedit a mia oară ce însemn eu pentru el, ce însemnăm noi pentru el.

S-a întors la mine!

Privesc spre trupurile noastre și văd că eu port un tricou mare, negru, iar Dylan este dezbracat. Sigur s-a ocupat de mine când a venit, cum face de fiecare dată.

Oare când a venit? Cât este ceasul? Îmi întorc privirea spre fereastră și observ că este întuneric beznă. Un ceas nu este în camera asta...

Las noțiunea timpului și mă bucur de căldura pe care o primesc de la frumosul ăsta. Zâmbesc tâmp și îi privesc genele lungi amintindu-mi de ciocolatiul din spatele lor.

— Bună, iubito! Spune dintr-o dată răgușit, iar eu tresar zărindu-i chipul frumos în lumina slabă care vine de la lună.

Mi se înmoaie inima când îmi spune așa...

— Bună, iu- , și mă opresc.

Doamne, Amaya, zici că l-ai înjura!

— Bună, iubitule, spun repede și mă fac mică în brațele sale ascunzându-mi chipul la pieptul său.

Chicotește și mă strânge puternic în brațele sale, iar asta îmi face trupul – cel neparalizat – să vibreze de fericire. Devin aiurită și zâmbesc tâmp, ca o adolescentă, însă îmi amintesc de cearta de astăzi – sau ieri, și devin serioasă.

Îmi scot capul din ascunzătoare și îl privesc pe sub gene, iar rolul de copil neasultător s-a întors.

— Dylan, chiar îmi pare rău. Am procedat greșit, trebuia cel puțin să îți trimit un mesaj și să te anunț ce avem de gând. Îmi cer scuze că nu m-am gândit la cât de tare te vei speria și mai ales, îmi cer scuze că aveam de gând să nu îți spun, vorbesc încet și privesc în altă parte decât în ochii lui.

Îmi ridică bărbia cu două degete și mă silește să îl privesc în ochii care îi sclipesc.

— Doar nu mai face asta niciodată, îmi spune blând.

— Promit, răspund fixându-i ochii de data aceasta.

— Și eu îmi cer scuze că am reacționat atât de impulsiv și că te-am lăsat singură acasă. Nu ți-am răspuns la telefon pentru că s-a descărcat, îmi explică.

Îmi întind brațele și mă agăț de gâtul lui strângându-l cu toate puterile mele.

— Suntem OK, da? Șoptesc.

— Da, iubito! Spune prompt și mă trage peste el, lăsându-mă cu toată greutatea pe el.

Încerc să mă dau jos, dar îmi oprește orice mișcare. Privesc în ochii lui care îmi transmit un singur lucru – supărare.

Cu mine nu ieși nici până în fața blocului

Trebuie să ies din monotonia asta. Nu ne face bine niciunuia. Până când va vrea Dumnezeu să mă facă bine trebuie să dau eu tot ce pot ca să fie totul bine.