Învață-mă să iubesc ° Volumul I

Capitolul 7

Privesc colegii cum se îndepărtează și știu că sunt pe cont propriu. De parcă m-aș fi putut baza pe ei, oricum.

Inima îmi bate cu putere și simt cum roșesc, fără motiv. Este doar șeful meu și bărbatul căruia i-am șifonat puțin prețioasa mașină. Însă este și un bărbat atrăgător care te poate intimida oricând sau care poate să sucească mințile oricărei femei. Aproape. Nu și pe mine. Iau o poziție demnă, închid ușa și mă întorc spre el. Stă drept, cu mâinile în buzunarele pantalonilor lui de costum și pare atât de impunător încât mă simt ca un copil mic în fața lui. Are un rânjet nenorocit pe chip, și să fiu a naibii dacă n-aș vrea să i-l șterg.

Ne privim preț de câteva secunde și citesc pe fața lui confuzie. Probabil se întreabă ce caută o „femeie irelevantă" și plângăcioasă în compania aceasta.

— Ce cauți aici? îmi dă el glas gândurilor pe un ton neutru.

— Lucrez, răspund scurt și îl aud cum pufnește.

Păstrez aceiași relație pe care a inițiat-o el. Rece.

— Care este adevăratul motiv pentru care lucrezi – mimează ghilimelele – aici? Mă cauți pe mine?

Ce naiba?

— Poftim? Întreb șocată și mă holbez la el. De ce v-aș căuta, domnule Masson? Îmi recapăt simțurile și îi răspund plat, încrucișându-mi brațele la piept.

Mă privește sfidător și îmi răspunde:

— Pentru că m-ai văzut în seara aceea și acum probabil ai în minte niște scenarii la fel ca toate femeile care au auzit de mine, dă glas celei mai mari prostii spuse vreodată punând mâinile încrucișate la piept.

Arogant nenorocit! Egocentricul naibii!

— În primul rând, nici nu v-am recunoscut în seara aceea – pufnește a doua oară de când avem conversația aceasta – nu eram prea conștientă atunci, iar pe calea aceasta îmi mai exprim încă o dată scuzele și părerile de rău, pe care nu ați vrut să le auziți în acea seară. În al doilea rând, locul acesta de muncă l-am acceptat fără să știu că am să dau peste dumneavoastră și că o să fiți șef de echipă în proiectul decisiv începerii carierei mele în acest domeniu. Deci, totul este o simplă coincidență, iar reacția dumneavoastră nu este fondată, îmi susțin punctul de vedere ușor ironic, iar el ascultă sprijinit cu fundul de masa de ședințe și o sprânceană arcuită mult mai ironic.

— Încă mai ai o oglindă de plătit, atacă și îmi ridic și eu o sprânceană.

E dobitoc sau ce? Mă enervează atitudinea sa de Don Juan, iar dacă crede că sunt vreo tipă care să pună botul la chipul său angelic de diavol se înșeală enorm.

— Nu eu am fugit de dimineață fără explicații! Spun aspru și închid repede gura realizând că tonul meu nu este deloc potrivit cu toate că merită, este șeful meu.

— Alții conduc firme, nu plâng noaptea prin hoteluri. Fața mea este șocată și dacă nu ar fi șeful meu și omul care îmi poate distruge din două cuvinte cariera neîncepută i-aș întoarce obrazul numaidecât pentru nesimțirea de care dă dovadă.

N-ai dreptul să judeci un om! Nu știe de ce am plâns, nu știe de ce nu eram atentă, așa că să nu tragă concluzii după bunul său plac! Unele care să-i convină lui și sinelui său arogant și Ah!

— Vorbiți în necunoștință de cauză! Răspund calm, într-un sfarșit. Am așteptat aproape o oră să ieșiți din hotel, iar apoi l-am sunat pe domnul Anderson în repetate rânduri, nu mă sustrag de la obligații.