Învață-mă să iubesc ° Volumul I

Capitolul 1

- La revedere, Anna! Îi spun cu un zâmbet sincer colegei mele de muncă apoi, mă îndrept spre mașina mea parcată la câțiva metri de intrarea din față.

O văd cum îmi face cu mâna și îndrugă ceva ce pare a fi un „Pa!" lungit mergând cu spatele. E sărită de pe fix, ar putea da în cineva din neatenție. Zâmbesc la gândul acesta imaginându-mi o scenă în care dă peste o bătrânincă neștiind apoi cum să-și ceară scuze și să fugă de acolo. Asta face es când este agitată. Fuge ca să scape.

Ajung la mașină, o descui și intru făcându-mă comodă. Pornesc radioul și las muzica să umple golul din mașină. Când ajung la un semafor, al cărui culoare indică roșu, scot telefonul și îi scriu un mesaj iubitului meu în care îl anunț că sunt în drum spre casă. Termin la fix, astfel continuându-mi drumul. Nu primesc niciun răspuns de la Ben pe tot parcursul drumului, ceea ce este ciudat din partea lui căci mereu este conectat la tehnologie.

După aproximativ cincisprezece minute de condus parchez în fața blocului în care locuiesc și pășesc grăbită spre acesta. Iarna deși e pe sfârșite e tot iarnă și e rece afară.

Sosită în fața ușii introduc cheia în broască și răsucesc de două ori. Deschid și îl strig pe Ben, însă nu răspunde.

- Probabil doarme, spun încet și mă îndrept spre living.

Mă holbez la perechea de sandale crem cu toc cui pe care nicicum nu o recunosc - nu este a mea. Panica mă cuprinde și încep să tremur. Sper să fiu eu paranoică și să nu se fi întâmplat nimic. Măresc pașii spre dormitor și deschid ușa cu mâinile tremurând. Ben e în pat, învelit până la bust, întors pe o parte cu spatele la mine. Zăresc câteva șuvițe de păr răzlețe pe perna care până dimineața era a mea și simt cum mi se pune un nod în gât. Ochii mi se măresc si mă ustură.

Nu îmi dau seama dacă este real, sunt în șoc și parcă am paralizat din vârful capului până în cel al picioarelor. Simt sângele cum îmi circulă prin vene, aud bătăile puternice ale inimii, respirația este grea și sacadată. Cu toate că sesizez acestea mă simt inexistentă, de parcă în momemtul în care am deschis ușa am dispărut.

Corpul meu refuză să se miște. Mă holbez parcă de ani de zile la imaginea din dormitor și sper să clipesc și să nu mai văd nimic.

Clipesc o dată, de două ori. Este real! Îmi adun toate puterile și mă îndrept spre ieșire. Las cheile în ușă și ies trântind-o, fără să am această intenție.

Nu știu cum ar trebui să reacționez. Aș urla, aș sparge, dar la ce folos? Îl iubesc, dar nu am să cerșesc iubirea nimănui. Dacă înșeli, o faci cu un motiv, nu?

Nu îl găsesc pe al lui. Îmi vine să mă întorc, pentru că al naibii să fie dacă nu merit o explicație. Dar nu pot. Imaginea din dormitor a ieșit cu mine din apartament. Este la doi metri în fața mea, aici, pe trotuar.

De ce nu pot să mă întorc? După atât timp irosit să plec eu ca și o lașă când el e vinovat? Merit o nenorocită de explicație.

Mă întorc pe călcâie ezitând următoarele mișcări. Să merg? Să nu merg? Ce îi voi spune? Dar el ce îmi va spune? Voi suporta? Ce voi face după?

Trag aer în piept și înainte de a mă răzgândi intru în bloc. Pășesc pe scările care mă duc spre apartament cu pași fals curajoși de parcă nu aș vrea să ajung acolo niciodată. De parcă aș vrea să mă trezesc și să fie din nou azi dimineață.

În ciuda tuturor emoțiilor pe care le resimt acum - furie, dezamăgire, tristețe, frică - nu plâng. Obrajii-mi sunt complet uscați și nici nu dau vreun semn că n-ar rămâne așa.