apelul de la ora fix

o iubire de vara 2

După ce el a plecat am mai rămas puțin afară. M-am uitat după el pana nu l-am mai văzut. Apoi, m-am uitat la luna si zâmbeam. Zâmbeam pentru ce s-a întâmplat mai devreme, pentru momentul acela. Oare si el ma iubeste? Sau vrea doar sa se joace cu mine?
Am văzut in ochii lui ceva nou, ceva minunat. O strălucire speciala. Mana lui era fina, simțeam un fior pe sira spinării atunci când ma atingea. Mi se făcea pielea de găină si îmi era frig. Însă era minunat. Era un sentiment pe care voiam sa il mai simt iar si iar si iar. Nu stiu cum dar acest băiat m-a făcut sa simt atat de multe lucruri intr-o singură zi. Nu puteam spune ca il iubesc. Era inca prea devreme, insa începeam sa simt ceva pentru el. Atunci când iubesti înseamnă ca ești pregătit să-ți dai viață pentru ca aceea persoana sa fie fericită. Eu nu pot spune ca mi-aș da viața pentru el. Pot sa spun doar ca vreau sa mai simt acea vibrație pe sira spinării, sa ii mai simt odată mana gadiland-o pe a mea si sa ii mai simt odată respirația a menta.
După ce mi-am revenit am intrat si eu însfârșit in cabană. Ma sunase o colegă, deci nu era chiar așa important.
-De ce m-ai strigăt pentru asta?- ii spun eu dezamăgita
-Pai am crezut ca e important....-îmi spune ea
- E doar o colega, putea sa aștepte! -ii spun eu parca puțin țipând.
Nu voiam asta insa chiar ma enervasem puțin când am văzut ca a stricat acel moment minunat pentru o prostie.
-Oricum, e mai bine ca v-am întrerupt. Nu trebuie sa il lași sa te sărute din prima zi.-îmi spune ea răzând
-In astfel de cazuri trebuie. Peste doua săptămâni nu o sa il mai vad, deci orice secunda conteaza-ii spun eu puțin trista.
Atunci ma cuprinse tristețea. Când m-am auzit spunând "2 săptămâni" mi-am dat seama. Peste aceste zile nu il v-oi mai vedea niciodată. Tot ce se va întâmpla aici va rămâne doar in amintirea mea si nimic mai mult. Nu il v-oi mai vedea niciodată, nu v-oi mai simți niciodată acel sentiment pe care mi-l provoacă. Îmi va fi dor. Sau poate îmi va fi dor doar de acel sentiment. Nu stiu asta, desi ma doare sa o spun o v-oi vedea abia după ce v-oi pleca de aici.
-Stiu ca timpul e scurt, insa tot nu trebuie sa te grăbești. Trebuie sa il lași si pe el sa sufere ca sa își dea seama ca te iubeste. -îmi spune ea incurajandu-ma
-Poate ai dreptate. E mai bine asa-ii spun eu
Îmi trecuse puțin starea de supărare. Avea dreptate. Nu trebuie sa lași un băiat sa se aproprie foarte mult de tine din prima. Trebuie sa il ti la distanta, sa te vrea cat mai aproape si sa nu te aibă. Așa il vei face sa sufere si să-și dea seama ca te iubește.
Ne-am culcat destul de devreme deoarece urmatoarea zi aveam voley dis de dimineața.
Urăsc voley-ul. Fiind oarecum scunda nu pot sa prind mingea si ma enervez.
Ajungând acolo încep să-l caut cu privirea. Nu il vedeam. Sau poate ca nu era. M-am dus la panou sa caut pe lista numele lui. Nu era. Asta înseamnă ca nu va veni aici. M-am întristat insa nu am apucat foarte mult sa rămân așa deoarece antrenorul ne chema la încălzire. Am alergat foarte mult iar când a trebuit sa începem jocul numai puteam deoarece eram deja obosite. După două ore am luat o pauza iar atunci antrenorul ne-a făcut un anunț.
-Desi este primul nostru curs împreună vom avea deja spectatori. Băieții de la fotbal vor veni sa ne vadă. Desigur, vor vedea doar antrenamentul.
Atunci am început sa zâmbesc. Nu știam exact de ce fac asta, insa o făceam. Printre acei spectatori poate sa fie și el. Presupun. Sper.
Aveam pauza de masa deci ne-am dus spre cantina. In drum spre aceasta imi suna telefonul. Era Adriana, prietena mea cea mai bună.
-Hey, ce faci?-imi spune ea țipând la telefon
-Bine, acum avem pauza. Tu ce faci?- îi spun eu
-Eu sunt bine, acasă.-îmi spune ea
-Hai spune. Stiu de ce m-ai sunat deci spune tot-ii spun eu răzând
-Normal ca știi. Tocmai am primit scrisoarea de la liceu. Inca nu am deschis-o. Am așteptat sa vorbesc cu tine.-îmi spune ea entuziamata.
Atunci ma pune pe difuzor si aud foșnetul unei hârtii. Deschidea scrisoarea. M-am așezat pe o banca, îmi tremurau picioarele din cauza emoțiilor. Aveam emoții pentru ea. Cred ca sunt una din singurele persoane care știe cat s-a chinuit ca sa intre la acest liceu. Cat a indurat, cat a învățat si cate a pierdut. Merita sa intre iar eu știam asta. Ma gandeam cum ar fi fost daca am fi intrat amândouă. Cred ca nimeni nu ar mai fi putut sa ne despartă. Era ca o sora pentru mine. O sora pe care niciodată nu am avut-o. Stiu ca si ea simțea la fel pentru mine. Si ea, este singură la părinți iar amândouă ne-am fi dorit un frate mai mare care sa fie cu noi in liceu si sa ne apere mereu. Dar mai ales sa ne facă cunoștință cu prieteni de-ai lui. Mereu râdeam când vorbeam despre asta.
Acum nu se mai auzea nimic. Probabil citea scrisoarea.
-Am intrat!-tipa ea in telefon, - am intrat!
-Felicitări! Știam ca vei intra. Era imposibil sa nu reusesti!-ii spun eu bucuroasa.
Radeam, zambeam , plângeam si săream in sus. Numai știam ce sa fac de ațâța bucurie (oricum făceam destule).
-Este cea mai perfectă zi din viață mea!-spune ea
Si am vorbit așa cam jumătate de ora. Intre timp il vad pe Marian. Încerc sa nu ma agit foarte mult ca sa nu ma vadă, sau cel puțin sa nu ii atrag atenția. Insa nu prea am reușit deoarece după un minut era lângă mine pe banca. I-am spus Adrianei ca trebuie sa închid si m-am uitat spre el.
-Buna, te-am deranjat?-îmi spune el când vede ca numai vorbesc la telefon
-Nu, sigur ca nu.-ii spun eu emoționata. (Nu trebuia sa ii spun asta. Nu uita ce ți-a spus Lavinia! Lasa-l sa sufere mai întâi)
Gândeam tot ce am vorbit, în urma cu o seara cu Lavinia. Trebuia sa fac ceea ce mi-a spus ea. Avea dreptate. Doar ca atunci când il vad cum se comporta cu mine uit de tot si de toți. Numai ascult de nimeni si fac doar ce îmi spune inima.
-Vrei sa mergem sa mâncam? După oricum venim la voi la voley sa va vedem.-îmi propune el
-Sigur, chiar acolo ma duceam.-ii spun eu zambitoare.
Atunci el se ridica si îmi întinde mana. Nu știam daca sa il iau de mana sau nu. Era bine sau nu? Eram confuză. Trebuia sa fac ceva. Nu puteam să-l las așa cu mana întinsă. Pana la urma m-am ridicat dar nu l-am luat de mana. Am început doar sa merg iar el mergea lângă mine. Își apropria mana din.când in.când de a mea. Eu chicoteam si lăsam.capul in jos. Nu voiam sa ma vadă ca înroșesc in caz ca o făceam.
Când am ajuns la cantină ne-am așezat la o masa unde era si Lavinia cu fetele si baietii din seara aia. Am.fost cred ca cea mai galacioasa masa. Numai vocea noastră se auzea in toată cantina. Nu îmi pasa. Ma simțeam foarte bine si asta este tot ce conta. Marian era lângă mine si se comporta foarte drăguț. Ma lua de mana, ma lua in brațe. Eu ii zâmbeam si il lăsam.
După ce am terminat de mâncat am pornit spre terenul de voley. Am avut emoții pentru ca știam ca Marian e pe undeva pe acolo si se uita la mine. De asemenea erau si alti băieți care se uitau la noi, totuși cred ca m-am descurcat destul de bine. Am învățat si eu puțin.
Cand am terminat era cam ora 16:00. Mai aveam ceva pana la cina deci am avut puțin timp liber. Puteam sa mergem sa înotam, sa jucam voley, baschet, fotbal si altele. Sau puteam pur si simplu sa stam la noi in cabana. Eu asta am facut. Cum am ajuns acolo mi-am făcut un duș si m-am trântit in pat. Voley-ul ma obosise foarte mult si tot ce voiam era sa dorm.