apelul de la ora fix

apelul 4, trandafirul 2 (partea1)

De unde știe el de Marian? Si de ce mi-a spus sa nu ma îndrăgostesc de el? Înseamnă ca e din cămim si ma urmărește.

Atatea gânduri îmi vin acum in cap. Nu stiu ce sa fac. Sa nu ii mai răspund pana se va satura si ma va lăsa în pace? Sa ma mai întâlnesc cu Marian? Sau poate nu? Nu pot sta fara un răspuns la aceste întrebări. O sa înnebunesc daca nu stiu ce sa fac.

Ma uit pe geam. Este întuneric iar luna strălucește puternic pe cer, in timp ce stelele se înmulțesc din ce in ce mai repede. Mi-am fixat privirea pe o stea. Ma uit la ea si ma gândesc. Aceasta priveliște ma linisteste. Pentru câteva secunde numai vedeam, auzeam sau simțeam ceva. Nici macar nu ma mai gândeam la ceva. Pur si simplu rămăsesm paralizata.

Eram singura in camera de 2 zile. Cristina plecase. Se muatase de la cămin deoarece nu suporta dorul de familie,casa si prieteni. Presupun ca voi ramane singură până la sfârșitul anului sau pana la sfârșitul semestrului, insa nu ma deranjează. Uneori ma plictisesc pentru ca nu am ce sa fac dar atunci ma îmbrac gros si ies în parcul caminului ca sa cunosc alti colegi.

Am cunoscut pana acum foarte multi. In fiecare seara vorbim despre balul bobocilor pentru care mai este puțin. Deja am emoții. Îmi pare rău ca nu va fi si Cristina, insa totuși ma voi distra de doua ori mai mult si pentru ea.

Nu l-am mai văzut pe Marian. În seara aceea nu am fost la locul stabilit deoarece nu am avut timp si nici nu am avut cum să-l anunț. Sper sa ma întâlnesc cu el în seara asta si să-i spun.

Mi-am prins parul, mi-am luat geaca si cizmele si am plecat. Imediat am ajuns in parc. M-am dus la banca din seara aceea. Nu era nimeni prin preajma. Eram singură. Deodata se aude o voce.

Vocea: Adrianaaaa

Ma ridic, ma întorc dar nu vad nimic. Poate mi s-a părut. Ma așez din nou si îmi scot telefonul pe care încep sa ma joc Subway surfers. Este jocul meu preferat. Din nou aud ceva.

Vocea: Adrianaaaaaa. Sunt aici!

De data asta s-a auzit mult mai clar însă la fel de încet si sinistru. Încep sa ma sperii. Nu era niciun copil în parc ceea ce făcea sa para si mai dubios. Încerc sa ma calmez si o sun pe Alexandra.

Eu: Buna, Alex, ce faci?

Alex: Bine, citeam tu?

Eu: Bine, sunt in parc vii si tu?

Alex: Da, unde ești în parc?

Eu: La locul nostru

Alex: Ok, acum vin -apel incheiat-

Ce bine ca vine.

Nu au trecut nici 10 minute ca deja era lângă mine. M-a văzut speriata si m-a intrebat ce am pățit. I-am spus si a crezut ca sunt nebuna. Vroia sa ma ia si sa ma duca în camera, insa i-am spus ca nu vreau.

Eu: Stai aici. O sa vezi ca se aude ceva.

Alex: Tu ești nebuna? Ce sa se audă? Hai in camera, cred ca ești obosita sau ai febra.

Eu: Nu am nimic . Stai aici si taci.

A tăcut. Se făcuse din nou liniste. Când dintr-o data se aude iar.

Vocea: Adrianaaaaa. Sunt eu. Sunt aici!

Eu: Ai auzit?

Alex:Da...

Amândouă am rămas nemișcate. Nu știam ce sa facem, când dintr-o data iar se aude.

Vocea:.....
Sper ca v-a plăcut aceasta parte. Continuarea...in curând :))). Întrebare: cine credeți ca este vocea? Aștept răspunsurile  voastre in comentarii. Sper ca va place povestea! Va pup