Rămâi Persoana Mea Preferată

Capitolul 2

A N A Y A

Ajunsă în curtea școlii deja simțeam privirile pe mine, am tras aer în piept și m-am așezat jos pe iarba moale și pufoasă lângă un copac, rezemată de ea, îmi continuam desenul ce era făcut doar din creion.

Aveam caietul plin de desene ce erau ieșite din mintea mea, practic unele desene erau gândurile mele iar altele ceea ce priveam.

— Wow, desenezi atât de frumos!

Tresar când vocea își face apariția în spatele meu pe neașteptate, ridic privirea după copacul de care stăteam rezemată și zăresc un chip de fată cu părul castaniu și ochii verzi ce străluceau uitându-se în caietul meu.

— Oh, scuze că te-am speriat, ți-am stricat desenul.

Am mâzgălit puțin desenul când m-am speriat dar nu era cine știe ce desen încât să fiu dezamăgită că l-am stricat, desenasem școala și câțiva copii din curte, starea ei începu' să prindă tristețe probabil pentru că m-a speriat.

— Stai liniștită, îl pot face înapoi. Îi zâmbesc scurt și rup foaia pentru a o mototoli, las caietul și creionul deoparte apoi îi fac semn să se așeze lângă mine.

— Ești foarte talentată.

— Eh, este o nimica toată să desenezi.

— Totuși se câștigă bine

— La desen? nu prea cred.

Își mijește ochii la mine aruncându-mi apoi o privire de parcă aș fi spus că nu are dreptate, deci nu îi place să fie contrazisă.

— În ce an ești?

— Ultimul an.

— Deci vom fii colege. Îmi spune entuziasmată.

Îi zâmbesc neștiind ce să zic, nu am mai avut o prietenă până acum și îmi era teamă că o voi da în bară și acum.

— Cum te cheamă?

— Anaya, pe tine?

— Evelyn, ai un nume frumos, îmi aduce aminte de o prietenă când eram mică.

Suntem întrerupte de telefonul meu ce vibra pe iarbă, mă suna mătușa, am încercat să o sun de dimineață înainte să plec la școală însă nu a răspuns, i-am lăsat și un mesaj cu sună-mă când poți.

— Da?

—Ce faci scumpo?

— Sunt la școală, te-am sunat de dimineață dar nu ai răspuns.

— Știu scumpo, îmi pare rău.

— Nu ai de ce mătușă, sunt bine însă mă îngrijorează starea ta.

— În legătură cu asta, pot să îți cer ceva? Îmi spune pe un ton îngrijorat dar în același timp și dezamăgită.

— Sigur, spune-mi.

— Poți merge la restaurant să mai lucrezi pentru câteva zile? am nevoie de medicamente într-o săptămână și nu ne ajung banii.

— Da mătușă. Îi răspund imediat și o înțeleg perfect, trebuia să o ajut.

— Mulțumesc dragă, trebuie să închid o să te sun mai târziu, pa.

— Bine, pa.

Un oftat adânc îmi iese fără să vreau, nu aveam încotro trebuia să o ajut altfel Mătușa va avea de suferit ceea ce nu îmi doream să se întâmple.