Rămâi Persoana Mea Preferată

Capitolul 7

A N A Y A

Îmi întinde niște haine din dulapul ei, un hanorac și o pereche de pantaloni de trening, perfect încât să nu îmi mai fie frig. Totuși nu ăsta era motivul, frigul ce mă cuprindea era nimic pe lângă ce mă aștepta acasă, nu știam ce va trebui să îi spun mătușii, faptul că eram eram plină de vopsea iar ora întârziată și ca am mințito. Era un dezastru.

— Schimbă-te, s-ar putea să nu stai mult.

Își aranja cu atenție hainele din dulap, mai puțin cele împrăștiate de sus, unde nu putea să ajungă. Ea și Jaxon, locuiau împreună ceea ce însemna că împărțeau tot ce aveau, asta explica hainele de sus împrăștiate.

Îmbrac hainele de la Scarlett și o anunț imediat că m-am schimbat. Tricoul lui Dawson, se simțea rece pe pielea mea în comparație cu cele ale lui Scarlett.

— Mulțumesc, chiar aveam nevoie. Îi spun zâmbind.

Îmi oferă un zâmbet scurt apoi vrând să îmi zică ceva se oprește fiind întreruptă de bătaia bruscă la ușă.

Era Hassen. Hassen intră doar jumătate, având o față de îngrijorare.

— Anaya, trebuie să plecați.

Arunc o privire către Scarlett, nu voiam să plec dar trebuia, uimitor cum acum câteva minute voiam să plec cât mai repede iar acum îmi doream să rămân. O strâng în brațe apoi plec.

Ajung înapoi afară, Dawson mă aștepta dar nu așa cum mă așteptam eu. Era nervos iar eu începeam să mă satur de nervozitatea lui ce o avea tot timpul. Fața lui era una serioasă, mâinile îi erau băgate în pantalonii lenjeri ce îi purta, stând rezemat de un perete.

— De ce ai plecat? Mă întreabă uitându-se nervos și apăsat, în ochii mei.

Mă apropi de el, confuză de reacția lui, nu avea niciun drept să mă țină aproape de el sau să îmi controleze acțiunile.

— Trebuia cumva să îți cer voie? Repet Dawson, stai departe de mine.

Îi spun nervoasă apoi plec în camera lui, în momentul ăsta îmi doresc să ajung acasă, la mătușa mea, sper doar să nu fie îngrijorată.

Îl aștept câteva minute în cameră, uitându-mă la pictura de pe perete, emoțiile mele au dispărut iar asta mă bucura. Conta să primesc banii, nimic altceva.

Când Dawson intră, nici măcar nu se uită spre mine, cauta ceva anume.

— De ce e goală? Îmi spune cu aceeași nedumerire pe care o aveam și eu, pânza pe care trebuia să pictez era ascunsă după biroul negru, de ce nu m-am uitat acolo?

— Dacă nu ați fi ascuns-o acolo, nu era nevoie să folosesc peretele.

Privirea lui devine încruntată, era clar că nu înțelegea despre ce vorbesc, mă apropi de peretele pictat așteptând să văd o reacție. Se apropie de perete cu pași lenți, privirea lui era ațintită doar pe pictură, era una intensă iar expresia feței reflectând uimire.

Nu înțelegeam privirea lui până să atingă peretele, parcă având o conexiune cu acea persoană, atingerile lui erau calde și pline de emoții. Nu voiam să îi iau momentul și să îl întrerup, era clar că îi ducea dorul dar nu putea să dureze o veșnicie.

— Cum ți se pare? Îi spun într-un final pe un ton șoptit.

Așteptând un răspuns, își întoarce privirea în altă parte încercând să scape de sentimentele ce le avea, însă nu îmi răspunde la întrebare.