Rămâi Persoana Mea Preferată

Capitolul 22

D A W S O N

Știu cine ești.

...Știu cine ești.

Cuvintele ei sună ca o durere îngrozitoare ce mă străpunge în piept.

Înghit în sec încercând să mă retrag încet, șocat de ceea ce am auzit acum câteva secunde.

Cum a aflat?

Nu îmi dă drumul, în continuare ținându-mă strâns de gât. Respirația mea agitându-se, o simțeam oarecum dezamăgită, nervoasă.

Mă desprind de ea, îi priveam ochii plini de dezamăgire.

Nu puteam să o privesc așa, mi-aș fi dorit să nu afle dar prea târziu. Maxilarul meu devine încleștat, privindu-o în continuare cu atenție în ochi, căutând o mică speranță de iertare.

Sunt distras de vibrația telefonului din buzunarul pantalonilor, mă uitam la ea în continuare fără să îi dau puțină atenție telefonului.

Îi priveam chipul de înger, acei ochi albaștri privindu-mă intens, fiecare secundă sub privirea ei îmi părea o eternitate iar inima îmi bătea nebunește în piept. Mă simțeam dezgolit în fața ei, fiecare gând întunecat și fiecare secret murdar expus ca pe un platou.

Telefonul sună din nou.

Îmi întorc privirea spre telefon, înainte să închid, o privesc pe Anaya pentru câteva secunde. Apoi plec.

Plec fără să îi spun nimic, nu eram mândru de alegerea făcută fiindcă eram conștient că după fapta făcută o să mă urască și mai mult.

— Dawson!

Încercam să nu îi ofer atenție, se ține după mine strigându-mă fără retragere.

Nu putea ține pasul cu mine, mă grăbeam să ajung cât mai repede la mașină și să plec. Să las în urmă tot ce a fost în camera aia.

La dracu'!

Ploaia a început brusc, stropii grei de apă se izbeau cu o furie nemiloasă, lipindu-mi hanoracul de piept.

— Dawson! Oprește-te!

A strigat din urmă, simțindu-i cum răsuflările ei erau sugrumate de durere și inima parcă încetând să bată, fiindcă nu o mai auzeam. Blestemându-mă pentru asta. M-am oprit, pentru că nu mai aveam forța să pășesc mai departe.

Vocea ei a răsunat ca un glonț, iar silueta ei pe jos m-a paralizat pe loc.

Nu puteam să mă mișc, ochii mei fixându-i chipul plin de durere, dar eram incapabil să fac ceva să schimb situația. Ploaia bătea în jurul nostru cu o intensitate înspăimântătoare, reflectând perfect durerea din sufletul ei.

Anaya s-a sprijinit în genunchi și în palme, dozându-și respirațiile mai întâi lente, apoi trase aer mai mult în piept.

Eram atât de aproape, încât dacă ar fi mers spre mine în patru labe, ar fi ajuns imediat.

— Cât timp vrei să mă mai chinui?

Aud glasul ei foarte încet, pentru că timpanele îmi țiuiau și repetau aceeași propoziție la infinit.

Știu cine ești. Știu cine ești... Știu cine ești.

Ochii mi s-au strâns îndureraţi şi pumnii mi-au plesnit de furie pe lângă coapse. Nu, nu era furie. Era dezamăgire, şoc, dor, toate sentimentele mele.

— Dawson Wilson, cine ar fi crezut că ne vom întâlni din nou?

Anaya s-a ridicat în picioare. Era degerată de frig, ploaia se amplifica oferind în jur o ceață deasă. Nu puteam vedea altceva în jur.