Rămâi Persoana Mea Preferată

Capitolul 29

A N A Y A

Nu puteam să dorm, oricât de tare aș fi încercat să mă forțez. Patul ăsta rece și străin îmi dădea fiori pe șira spinării. Eram nemâncată și simțeam cum fiecare mușchi din corp îmi ceda treptat, slăbit de foame și oboseală.

Am început să sper, să-mi imaginez că, poate, Dawson va sparge ușa sau pereții și va apărea, așa cum făcea mereu când aveam nevoie de el. Dar timpul trecea, și nimeni nu apărea.

Mintea mea zbura spre el, spre Dawson. Îmi era teamă că poate nu va veni niciodată, că m-ar putea lăsa aici, în mâinile lui Karl. Dar în același timp, îmi doream atât de mult să-l simt aproape.

Tânjeam după atingerea lui, după felul în care brațele lui mari și puternice mă cuprindeau de mijloc, oferindu-mi protecția și siguranța de care aveam nevoie.

Am tras aer în piept și m-am ghemuit ușor în pat, privind în gol spre ușă. Aș fi dat orice să-l văd intrând, să-mi spună că totul va fi bine. Dar realitatea era alta, și știam că, dacă vreau să supraviețuiesc, va trebui să fiu puternică până la capăt.

Plânsul m-a lovit brusc, ca un val care mă trage sub apă, fără să-mi mai lase timp să respir. Regretul m-a copleșit dintr-o dată, de parcă toate deciziile greșite pe care le-am luat s-au întors să mă chinuie.

Cum am putut să fiu de acord să mă răzbun pe el? Cum am putut să-l trădez pe omul care mi-a fost cândva alături?

Lacrimile îmi curgeau pe obraji, în timp ce îmi acopeream fața cu mâinile, încercând să-mi potolesc tremurul. Regretam amarnic fiecare moment în care am permis furiei să-mi dicteze acțiunile.

Dacă Dawson ar fi aici, mi-ar fi spus că totul va fi bine, că vom găsi o cale să rezolvăm toate astea. Dar acum, nu mai eram sigură de nimic. Tot ce îmi doream era să dau timpul înapoi și să iau alte decizii, dar știam că nu era posibil.

Am rămas acolo, în întuneric, plângându-mi regretele și dorindu-mi cu disperare ca el să apară, să-mi spună că m-a iertat, că încă mai există speranță pentru noi. Dar ușa a rămas închisă, iar eu am rămas singură, învăluită de disperare.

Într-un final, lacrimile au încetat să mai curgă. Am rămas fără niciun strop de energie, doar un gol imens în piept, ca și cum sufletul mi-ar fi fost smuls.

Nu mai aveam puterea să mă mișc, nici măcar să gândesc clar. Era ca și cum tot ce aș fi putut face era să stau acolo, captivă în propriile gânduri și amintiri.

Mă uitam fix la acel colț, încercând să-mi opresc mintea din a se mai învârti în jurul aceleiași idei: că am greșit. Și că acum plăteam prețul pentru greșelile mele.

Fiecare secundă părea să se lungească la nesfârșit, iar liniștea din cameră devenise apăsătoare, aproape asurzitoare.

O parte din mine spera încă, undeva adânc în suflet, că Dawson va apărea, că îmi va întinde mâna și mă va scoate din acest coșmar. Dar realitatea era dură, iar eu nu aveam altceva de făcut decât să aștept.

Îmi repetam în minte, ca pe o mantră, că Dawson va veni. Că o să mă scoată de aici, că o să mă salveze. Trebuia să vină. Dacă exista cineva pe lumea asta care ar fi putut să mă scoată din această situație, acela era el.

Îmi imaginam cum va intra pe ușă, cu acea privire hotărâtă și cu energia lui neînfricată. Îmi imaginam cum mă va ridica din acest loc îngrozitor, cum mă va ține strâns la pieptul lui și cum voi simți, din nou, siguranța pe care doar el mi-o putea oferi.