Dulcele miros de dragoste🩵

Capitolul 30: Promisiune

Mă uit cu gura căscată la Han Lueang care pleacă cu pumnalul lui Han Kaew învelit de talie, cu inima bătându-mi puternic de groază. Nu era o amenințare. Totul în ochii și manierele lui Han Lueang mi-a spus că o va face. În seara asta, se va întoarce și mă va înjunghia în piept cu pumnalul acela.

Timpul trece cu frică, iar nervii mei se încordează din ce în ce mai mult. Norii se adună din nou deși deja a plouat seara. Tunetele puternice și fulgerele fulgerătoare prefigurează o nouă ploaie. Încerc să mă gândesc la planul meu de evadare, deși nu este niciunul.

Se opresc la marginea câmpului lângă un sat. Casele sătenilor sunt situate în depărtare, vizibile și accesibile. Anturajul Prințesei Amphan fie montează corturi, fie doarme în căruțe ca de obicei, în timp ce soldații regelui Kham sunt împărțiți în două grupuri. San Fahkum și o grămadă de ofițeri de cavalerie se adăpostesc în locurile sătenilor de la marginea câmpului. Probabil că plătesc șederea sau sunt familiarizați cu sătenii.

Restul soldaților regelui Kham rămân în tabăra temporară cu căruțele anturajului Seehasingkornian pentru a-i păzi și veghea. Eu sunt izolat de toată lumea ca prizonier. Nu am dreptul să vorbesc cu o singură persoană.

— Soldat, pot să-ți cer o favoare?

Strig pe un soldat al regelui Kham care trece pe lângă.

-Mi-ar plăcea să-l văd pe San Fahkum. Am ceva important să-l informez.

San Fahkum este singura mea speranță. Dacă știe planul lui Han Lueang, există șanse să-l oprească.

Soldatul se întoarce spre mine. Scuipă pe pământ cu dispreț.

-Pui! Este treaba mea să trimit mesajul unui prizonier la San Fahkum? Dacă mai rostești un cuvânt, te voi lega de un stâlp în mijlocul câmpului și te voi lăsa acolo în ploaie până dimineață.

Îl privesc plecând, cu inima îngrozitor de teamă. De când m-a amenințat Han Luang, au trecut aproximativ două sau trei ore. arunc o privire sus la cer. Un pâlc de nori groși învăluie luna, lăsând să strălucească doar lumina slabă.

O bătaie de tunet după fulger mă surprinde. Mă hotărăsc să strig când văd la mică distanță o santinelă care caută adăpost de ploaie.

— Soldat, ai putea să atârni un felinar aici? Se întoarce spre mine cu o față nebună. Un rânjet ciudat de viclean se întinde asupra fetei lui. Frisoane îmi curg pe șira spinării... Omul ăsta e în planul lui Han Lueang! Pleacă fără un cuvânt. Acest lucru este suficient pentru ca să înțeleg că el îi dă intenționat lui Han Lueang ocazia să mă omoare în timp ce ceilalți dorm.

Îmi trag genunchii la piept și îmi învârt brațele în jurul lor, păstrând distanța față de uşă, privind afară, îngrijorat. Căruciorul este închis și este acoperit cu un acoperiș înclinat pe ambele părți, cu bare și o ușă cu grilă în spate. Burnița nu face decât să facă atmosfera mai înspăimântătoare Acesta este cel mai înfricoșător moment din viața mea. Nu m-am gândit niciodată că voi întâlni astfel de situații. Nu mi-am imaginat niciodată că voi fi ucis de o înjunghiere în gât sau o înjunghiere în corpul meu cu o armă ascuțită. Habar n-am când se va întoarce Han Luang. Când va apărea, va fi moartea mea.

Inima mea se scufundă. Îmi fac ochii mari în panică când observ o siluetă masculină care apare în întuneric la câțiva pași de uşă. Este îmbrăcat în negru, cu fața mascată într-o pânză neagră sub ochi. Stă în ploaie și își fixează ochii pe mine.

-Haide ,spune el înainte să pot țipa de frică.

Îngheț..., inima aproape că mi se oprește. Îi recunosc vocea. Chiar dacă este un singur cuvânt, îl recunosc!