Umbrele Culegătorului

Capitolul 2: Umbrele se adâncesc

Dimineața în satul Roca Șerpilor era adesea o iluzie. Chiar și razele slabe ale soarelui, care se strecurau prin vălul de ceață, păreau să se topească pe drumurile pustii și printre casele în ruine. Vântul adia rece, dar nimeni nu îndrăznea să iasă din case. Toți așteptau, cu inima strânsă, să se petreacă încă o noapte.

Mara stătea pe marginea unui pat vechi dintr-o colibă abandonată la marginea satului. Chipul ei era acoperit de părul des și închis la culoare, iar ochii păreau scufundați în adâncurile unui abis nevăzut. Totuși, ceva din privirea ei trăda o cunoaștere sumbră, o conștientizare a pericolului care se apropia. Timpul trecea lent, dar în mintea ei, amintirile din trecut se derulau ca un film care nu vroia să fie uitat.

Ea știa cine era Culegătorul. Știa ce putea face. Știa ce urma.

---

În acea dimineață, Ilie, șeful de pază, adunase un grup de bărbați și femei la fântâna din piață. Atmosfera era grea de tăcere, iar privirile erau suspicioase. Unii dintre săteni începuseră să-și pună întrebări despre cine ar fi putut să aducă blestemul în sat. Se știa că atunci când Culegătorul se trezește, nu există niciun loc de adăpost, nici o fereastră închisă destul de strâns. Iar lucrul cel mai îngrijorător era că nimeni nu părea să știe cum să-l oprească.

– Avem nevoie de o strategie, spuse Dorin, un bărbat cu barbă deasă și mâinile bătătorite de muncă. – Trebuie să închidem satul, să-l facem să dispară din ochii lumii.

– Nu putem trăi izolați, replică Vasile, un tânăr nervos care nu înțelegea vechile tradiții. – Dacă Culegătorul vrea să ne răpească, o va face oricum, indiferent de zidurile pe care le ridicăm. Trebuie să-l găsim, trebuie să aflăm ce vrea de la noi.

– Știți ce vrea, nu? spuse Mara, apărând din umbra unui zid vechi, cu un glas rece, aproape fără viață. – Vrea suflete. Și dacă nu faceți nimic, va lua și mai multe.

Tăcerea se lăsă, dar nu părea una confortabilă. Fiecare om de acolo simțea că Mara nu era doar o femeie ciudată, dar că avea un dar teribil, o cunoaștere pe care niciunul dintre ei nu o putea înțelege.

– Ce vrei să spui? întrebă Ilie, cu vocea tremurândă, dar fermă.

– Culegătorul nu vine doar să omoare, răspunse Mara, îndepărtându-și părul din față și lăsându-și chipul să fie iluminat de lumina palidă a dimineții. – El vine să adune. Sufletele nu sunt ale voastre decât până când le veți da tot ce aveți. Când sângele este la picioarele lui, abia atunci va pleca. Până atunci... va rămâne. Va vâna.

Și fără să spună altceva, se întoarse și dispăru din fața lor.

---

Lara, deși rătăcită de durere și confuzie, știa că nu mai putea să stea deoparte. Își pierduse familia, pe Matei, pe toți cei dragi, iar în locul lor rămăsese doar un gol imens, un întuneric adânc care amenința să o înghită. Vedea umbre care se mișcau pe străzile satului, dar nimeni nu îndrăznea să vorbească despre ce se întâmpla.

În noaptea următoare, ceva groaznic s-a întâmplat. Iulia, o tânără fată care fusese una dintre cele mai bune prietene ale Larei, dispăruse. Nimeni nu o mai văzuse, iar strigătele ei se pierduseră în vântul rece. Înainte de a pleca, însă, Iulia lăsase un bilet, pe care Lara îl găsi pe podeaua casei, cuvintele scrise cu un creion uzat:

"Nu pot să fug, Lara. El mă cheamă. Am să fiu doar o piesă în jocul lui."

Lara știa că nu mai era timp de pierdut. Se ridică și ieși în noapte, având un singur gând: să-l găsească pe Culegătorul. Să înfrunte ceea ce venea pentru a-și răscumpăra sufletul, dar și pe al celor care fuseseră luați.

---

Căutarea o duse până la marginea pădurii, acolo unde copacii păreau să își fure propria viață sub întunericul cerului. Era clar că Culegătorul nu venea doar dintr-o lume a morților, ci și dintr-o teroare mult mai adâncă, care scotea din oameni cele mai ascunse temeri.

Și în mijlocul acelei păduri, Lara simți pentru prima dată prezența lui. Nu era doar o umbră. Era real. Era acolo, și o privea fără ochi, fără față, dar cu o durere care ardea mai puternic decât orice foc.

– Te voi lua și pe tine, Lara, șopti o voce adâncă și stridentă, venind dincolo de realitate. – Ca pe toți cei înaintea ta.

Cu fiecare pas pe care-l făcea, Lara simțea cum puterea lui o acapara. Dar nu putea să se oprească. Iar când întunericul s-a apropiat prea mult, când mâinile lui i-au atins ușor fața, ea a înțeles că nu era doar o pradă. Era o alegere.

---

Culegătorul nu avea milă. Nu iubea, nu trăia. Doar lua. Dar Lara avea o fărâmă de putere pe care o ascunsese mult prea adânc, și știu că lupta pentru viața ei abia începea.

În pădurea cea veche, umbrele se adânceau, și Roca Șerpilor devenea din ce în ce mai pustiu.