Umbrele Culegătorului

Capitolul 5: Drumul Umbrelor

Zilele deveniră săptămâni, iar săptămânile se prefăcură în luni, dar nimeni nu mai auzi de Lara. La Roca Șerpilor, viața continuă, dar povestea sacrificiului ei rămase pe buzele sătenilor ca o amintire sfâșietoare. Oamenii o considerau pe Lara o legendă, o eroină ce plătise un preț neînchipuit pentru salvarea lor. Dar adevărul era cu mult mai întunecat decât știau ei.

Pentru Lara, drumul devenise un șir nesfârșit de zile monotone și întunecate. Călătorea din sat în sat, fără țintă, căutând o cale de a scăpa de sentimentul apăsător de goliciune care o măcina. Fiecare amintire din viața ei de dinainte îi părea acum un vis îndepărtat, iar chipul lui Matei se estompa din ce în ce mai mult în mintea ei, lăsând doar ecoul unei suferințe adânci. În fiecare noapte, umbra Culegătorului părea să se apropie tot mai mult, iar ea simțea că, în curând, îl va întâlni din nou.

Într-o seară rece de toamnă, Lara ajunse la un han izolat, într-un loc în care pădurea părea să înghită orice urmă de lumină. Hanul era aproape gol, cu excepția unui bătrân care stătea la una dintre mese, învăluit într-un palton vechi și ponosit. Era ceva straniu în privirea lui, ceva care o făcu pe Lara să simtă că nu era un simplu trecător.

După ce comanda o băutură, bărbatul se apropie și îi adresă câteva cuvinte cu o voce domoală.

– Ești una dintre cei care au privit în ochii Culegătorului, spuse el, iar cuvintele lui fură mai mult o afirmație decât o întrebare.

Lara îl privi cu suspiciune, dar simți o nevoie inexplicabilă de a răspunde.

– Cum... cum știi? întrebă ea, cu o ușoară tremurare în glas.

– Eu am fost cândva ca tine, murmură bătrânul, cu o privire tristă. – Și eu am pierdut totul pentru a-l alunga, dar ceea ce am învățat e că el nu poate fi niciodată cu adevărat alungat. El rămâne în noi, hrănindu-se din ce ne-a luat. Și, uneori, trebuie să plătim prețul suprem pentru a-l îndepărta de tot.

Lara simți cum fiecare cuvânt al bătrânului îi răscolește o rană nevindecată. El era ca o oglindă a propriului ei destin.

– Există o cale? întrebă ea, disperată. – Ceva... ceva ce aș putea face pentru a mă elibera?

Bătrânul rămase tăcut o clipă, apoi îi întinse o hartă mică și veche.

– Există un loc, spuse el încet. – La capătul Pădurii Uitării, acolo unde umbrele sunt cele mai dense și soarele nu pătrunde niciodată. Se spune că acolo se află un altar al celor pierduți. Dacă vei ajunge acolo și îți vei dori cu adevărat să închei legătura, poate... doar poate, vei reuși să te eliberezi.

Privind harta, Lara simți pentru prima dată o licărire de speranță, oricât de firavă. Știa că acest drum era periculos, dar era pregătită. Poate că acesta era singurul mod de a înfrunta Culegătorul pentru ultima oară și de a recâștiga ceea ce pierduse.

---

Drumul prin Pădurea Uitării nu fu deloc ușor. Noaptea cobora repede, iar copacii erau atât de deși încât acopereau orice urmă de lumină. La fiecare pas, Lara simțea că ceva o urmărește, o umbră invizibilă care îi șoptea numele, făcând-o să tresară. Era ca și cum pădurea însăși era un reflex al Culegătorului, care o ținea captivă în temerile și amintirile sale.

După zile întregi de rătăcire, ajunse în cele din urmă la un luminiș unde se afla o piatră uriașă acoperită cu simboluri vechi. Era altarul celor pierduți – locul despre care îi vorbise bătrânul. Inima îi bătea puternic, iar în liniștea înfiorătoare a pădurii, simți din nou prezența Culegătorului.

Apoi, el apăru.

Își făcu simțită prezența mai întâi ca o umbră vagă, dar pe măsură ce se apropia, chipul lui devenea mai clar, iar ochii lui străluceau de o sete nesfârșită. Dar Lara nu mai era aceeași. Nu mai era prada lui.

– Ai venit să-mi ceri înapoi ce ți-am luat, murmură el, cu un rânjet rece.

– Da, răspunse ea cu hotărâre, strângându-și pumnii. – Îmi vreau sufletul înapoi. Îmi vreau iubirea și amintirile înapoi!

Culegătorul o privi cu o cruzime întunecată.

– Crezi că poți scăpa atât de ușor? Nu vezi că fiecare pas pe care l-ai făcut în această lume m-a adus mai aproape? Tu ești a mea, iar ceea ce mi-ai oferit rămâne al meu pentru totdeauna.

Dar Lara își amintea vorbele bătrânului. Era aici pentru a rupe lanțurile, pentru a înfrunta direct puterea Culegătorului. Așa că se apropie de altar și începu să murmure cuvintele unui vechi descântec, o incantație pe care o auzise cu mult timp în urmă de la Mara.

Luminile se stinseră, iar aerul din jurul ei deveni rece. Umbrele din pădure păreau să fie atrase de altar, iar Culegătorul începu să tresară, ca și cum o forță invizibilă îl țintuia în loc.

– Oprește-te! strigă el, dar Lara continuă, crescându-și vocea, în timp ce puterea descântecului umplea tot luminișul.

Culegătorul începu să se retragă, corpul lui devenind o masă de umbre care se destrămau încet. Cu un ultim strigăt de furie, el dispăru, lăsând în urmă o liniște adâncă.

Pentru prima dată, Lara simți cum ceva se rupe înăuntrul ei, un lanț invizibil ce o ținuse captivă. Iubirea ei pentru Matei, amintirile lor, se întorceau la ea, ca un val care o învăluia complet. Simți din nou durerea pierderii lui, dar, pentru prima dată, era o durere eliberatoare.

Cu lacrimi în ochi, se prăbuși în genunchi în fața altarului. Culegătorul dispăruse, iar ea era din nou întreagă. Știa că amintirea lui Matei avea să rămână cu ea pentru totdeauna, dar acum putea să trăiască, să simtă, să fie liberă.

---

A doua zi, când soarele răsări peste Pădurea Uitării, Lara își continuă drumul, dar de data aceasta nu mai era o fugară, ci o supraviețuitoare. Cu fiecare pas, se elibera tot mai mult de povara trecutului, lăsând în urmă umbrele și promisiunea unui nou început.

Și astfel, Lara deveni o legendă, nu doar în Roca Șerpilor, ci în toate satele prin care trecea, povestea ei răspândindu-se ca un avertisment despre puterea sacrificiului, dar și ca o promisiune că, indiferent cât de întunecată ar fi lumea, lumina poate fi regăsită – chiar și în cele mai adânci umbre.