Umbrele Culegătorului

Capitolul 3: Ritualul Sângelui

Întunericul nopții cobora din nou peste Roca Șerpilor, mai dens și mai rece ca niciodată. Părea că însăși atmosfera satului era îmbibată de moarte. Frica se infiltrase în casele oamenilor, iar bărbații și femeile își priveau familiile cu teamă, întrebându-se cine va fi următoarea victimă. Iar Culegătorul... el părea să aibă răbdare.

Lara se simțea epuizată. Teroarea ultimelor nopți și pierderea celor dragi îi consumaseră orice urmă de voință, dar undeva, în adâncul sufletului, mai avea o flacără slabă de speranță. Știa că nu putea să se predea. Nu acum, nu fără a încerca să înfrunte blestemul.

Și astfel, într-o dimineață învăluită de ceață, Lara își făcu curaj și merse să o caute pe Mara. Se zvonea că femeia cunoștea ritualuri vechi, legate de trecutul blestemat al satului. Când o găsi, Mara stătea așezată pe o piatră, de parcă știa că Lara avea să vină la ea.

– Ai venit, murmură Mara, fără să o privească în ochi.

– Tu știi cum îl putem opri pe Culegător, spuse Lara, cu o voce tremurândă. Știi cum să rupem blestemul?

– Nimic nu se rupe fără sacrificiu, răspunse Mara. – Culegătorul nu ia viața la întâmplare; el vânează inimile cu cea mai mare dorință de a trăi. Cei pe care i-a luat nu sunt pierduți. Ei așteaptă un gest de sacrificiu pentru a-și găsi liniștea.

Lara se înfiora. Sacrificiul... nu era tocmai ce și-ar fi dorit să audă. Dar dacă era singura cale?

Mara o privi în ochi pentru prima dată. Privirea ei era una de o intensitate crudă, de parcă ar fi vrut să-i spună totul, dar fără a-și asuma responsabilitatea.

– Există un ritual, șopti ea. Unul periculos și interzis. La rădăcina copacului vechi, sub luna plină, trebuie să oferi ceva care înseamnă totul pentru tine. Numai atunci Culegătorul poate fi oprit. Dar trebuie să știi că, odată început ritualul, nu va exista cale de întoarcere. Și, poate, nici o garanție.

– Ce trebuie să ofer? întrebă Lara, cu vocea plină de spaimă, dar și de hotărâre.

– Încearcă să-l păcălești cu altceva... și el îți va lua chiar sufletul. Dar dacă vei oferi iubirea cea mai pură, poate că el va fi mulțumit. Am auzit că pentru Culegător, iubirea este o ofrandă mai prețioasă decât orice altceva.

Lara își dădu seama că unica iubire pe care o avusese vreodată fusese Matei. Gândul că ar putea să piardă pentru totdeauna orice legătură cu el o sfâșia, dar știa că sacrificiul lui ar putea fi singura cale prin care Culegătorul va fi mulțumit.

---

Noaptea următoare, sub lumina slabă a lunii pline, Lara se îndreptă spre copacul vechi de la marginea pădurii, locul despre care Mara îi spusese că era "Poarta Sufletelor". Când ajunse acolo, așeză în fața copacului o amintire a iubirii ei cu Matei: o eșarfă veche, care îi aparținuse lui și care încă păstra, parcă, parfumul lui. Apoi își aduse o rană superficială pe palmă, așa cum ceruse ritualul, și lăsă picături de sânge să cadă peste eșarfă.

Un vânt aspru se ridică brusc, parcă din nicăieri, și umbrele păreau să danseze în jurul ei. Totul în jur se învârtea, și în liniștea asurzitoare a pădurii, un râs grotesc și fără viață se auzi. Era el... era Culegătorul.

Din întuneric apăru o siluetă înaltă, diformă, cu trăsături care păreau să se schimbe constant. Vocea lui răsună ca un ecou al celor pierduți.

– O, ai venit... Ai venit să oferi ceva, șopti el, apropiindu-se încet.

Lara încercă să nu-și arate frica. Își aminti de cuvintele Marei: „Iubirea este tot ce caută.”

– Da, sunt aici, spuse Lara, cu o voce care o trăda. – Am venit să te opresc.

El se opri, iar ochii lui negri păreau să ardă în întuneric.

– Iubirea e ceea ce vrei, nu? E tot ce îți dorești de la noi.

Culegătorul rânji, iar o suferință adâncă păru să se reflecte în fața lui.

– Da... pentru că este ceea ce voi, cei vii, aveți, dar noi, cei pierduți, nu mai putem simți.

În acel moment, Culegătorul întinse mâna. Și atunci, dintr-o lumină slabă, Lara simți atingerea lui, care era rece ca moartea însăși. Știa că dacă va ceda, tot satul va fi condamnat. Dar dacă putea înfrunta ceea ce era mai greu, poate... poate el va pleca pentru totdeauna.

Lara își închise ochii și, cu inima bătând nebunește, își dădu seama că îi oferea Culegătorului exact ce căuta: amintirea iubirii ei pentru Matei. Sentimentele, amintirile, tot ce construise vreodată cu el – le eliberă din adâncul sufletului, oferindu-le ca ofrandă.

Culegătorul acceptă. Umbrele sale o învăluiră și, pentru o clipă, simți că însăși esența ființei ei era smulsă de la ea. Dar apoi... o pace ciudată se așternu peste întregul sat.

Lara deschise ochii și se trezi singură în fața copacului vechi. Culegătorul dispăruse, și odată cu el, blestemul. Dar știa că prețul fusese plătit. Iubirea ei, pentru totdeauna, rămânea a lui, a celui care colecta sufletele celor vii.

Cu inima goală, dar cu satul salvat, Lara se întoarse în tăcere în satul Roca Șerpilor, știind că sacrificiul ei fusese cel care îl alungase pe Culegător.