Umbrele Culegătorului

Capitolul 17: Poarta Timpului

Lara deschise ochii și se trezi într-un loc străin. Nu mai era în sala vastă și sumbră, unde umbra Culegătorului o amenința. Nu mai simțea greutatea întunericului care o apăsa. În jurul ei era doar o liniște copleșitoare, o liniște care părea că ținea în frâu chiar și respirația ei. Privind în jur, ea înțelegea că se află într-o altă lume, un loc ce părea atât de familiar, dar în același timp necunoscut.

Pajiștile largi se întindeau până la orizont, iar cerul de un albastru pur se întindea neîntrerupt. Niciun nor, niciun semn al vreunei amenințări. Nimic nu părea să fie în neregulă, dar Lara știa că ceva se întâmpla. Că nu putea fi totul așa simplu.

Ea se mișcă, iar iarba moale își făcu loc sub pașii ei. La început totul părea prea liniștit, prea calm pentru a fi adevărat. Însă în inima sa, Lara simțea cum un sentiment de neliniște creștea.

– Ce este acest loc? șopti ea, iar vocea ei părea să fie absorbită de vastitatea care o înconjura.

Pas cu pas, înainta mai adânc în acest loc străin, iar pe măsură ce se mișca, vedea forme vag conturate în depărtare, siluete care păreau să se miște pe lângă ea, dar niciodată prea aproape. Oamenii – sau poate erau doar umbrele acestora – păreau să fi fost acolo, dar nimeni nu o observa. O adâncă solitudine se făcea simțită în aerul acestui loc.

În fața sa, o fereastră masivă se deschidea către un peisaj strălucitor, o lume ce părea de neînțeles. Acesta era un loc al memoriei, al timpurilor pierdute și al poveștilor nespuse. Fiecare umbra, fiecare siluetă era un fragment din trecut, un capitol al unei vieți care nu mai putea fi trăită.

Lara se opri în fața acelei feronierii uriașe, fără să înțeleagă exact ce se petrecea. Dar, atunci când privi mai atent, un chip familiar o întâmpină. Era Andrei, sau mai bine spus, o reflexie a lui. În fața ei se aflau fragmente din amintirile lor. O eră pe care o crezuse pierdută pentru totdeauna.

Andrei o privea cu o tristețe tăcută, așa cum o făcuse pentru ultima dată, când totul părea că se prăbușește. Îi vorbea fără cuvinte, dar fiecare clipă, fiecare secunda în care se uitau unul la altul, devenea un limbaj tăcut, o conversație plină de regrete, dar și de dorința de înțelegere.

– Andrei… ești tu? șopti Lara, fără să poată ține în frâu lacrimile ce începeau să curgă.

În acel moment, Andrei dădu un pas înainte, dar nu se apropie cu totul. Era departe de ea, dar aproape în același timp. Era doar o iluzie a unei realități pierdute, o reflexie a unui vis care se destrămase prea devreme.

– Nu poți să mă salvezi, Lara, răspunse el, iar cuvintele sale erau atât de clare și dureroase, încât Lara simți că pământul se scurge sub pașii ei. – Noi am avut șansa noastră, dar nu am știut să o apreciem. Nu te poți întoarce în trecut și să repari ce a fost.

Lara dădu un pas înainte, dar simți un perete invizibil care o ținea departe de el. Era ca și cum totul între ei fusese o iluzie, o glumă crudă a destinului. Tot ce mai rămăsese între ei erau amintirile, durerea și dorul de ceea ce ar fi putut fi.

– Nu te înțeleg! strigă ea, fără să-și poată controla emoțiile. – Dacă tu ești aici, atunci înseamnă că există o șansă. Și eu voi lupta pentru asta! Pentru tine, pentru noi!

Andrei o privi un moment lung, iar ochii săi se umplură de o durere adâncă.

– Lara, nu te mai poți salva, spuse el, vocea sa tremurândă. – Noi am fost aleși să purtăm aceste poveri. Totul a fost scris. Dar nu te teme, nu ai pierdut nimic. Ești mai puternică decât îți dai seama. Poate că lupta ta nu a fost niciodată cu mine sau cu Culegătorul… A fost întotdeauna cu tine însăți.

Lara tăcea, fără cuvinte, dar fiecare cuvânt al lui Andrei pătrundea adânc în sufletul ei. Se simțea strivită de alegerea pe care o făcuse. Însă, în spatele acelei dureri, simțea și o putere crescândă. O forță care o împingea să meargă mai departe. Înfrângerea nu fusese o alegere. Învinsese din cauza fricii. Dar acum, în acest loc, în mijlocul acestui haos al amintirilor, putea să-și găsească răspunsurile.

În timp ce Andrei începea să dispară încet, transformându-se într-o umbră, Lara privi înainte. Peisajul, deși liniștit, părea acum o alegere. O poartă deschisă în fața ei. O alegere pe care doar ea putea să o facă.

Era timpul să facă față ultimelor teste. Poate că nu ar fi putut înfrunta întregul univers, dar acum știa că lupta ei nu se încheiase. Poarta din fața ei strălucea, așteptând să fie deschisă. Și Lara știa că doar prin adevărul pe care l-ar fi găsit acolo, ar putea să înfrunte ceea ce avea să vină.

Nu mai era cale de întoarcere.