Umbrele Culegătorului

Capitolul 18: Adevărul din Spatele Ușii

Lara pășea hotărâtă spre poarta strălucitoare, fiecare pas al ei resonând în tăcerea imensă care o înconjura. În interiorul său, o senzație stranie îi umplea pieptul. O senzație de teama și dorință amestecate, de parcă aceeași alegere ar fi fost atât eliberarea, cât și capcana. Înainte să ajungă la ușa imensă, ceva o opri. O vibrație slabă care pătrundea în aer, aproape imperceptibilă, ca un ecou al unei chemări din adâncuri.

Simțea prezența unui alt suflet. Nu mai era singură.

Se opri, cu ochii larg deschiși, cercetând în jurul ei întunericul ce o înconjura. Nimic nu se mișca. Totul părea înghețat în locul acela, ca un cadru perfect, dar care ascundea o durere nespusă. Își auzi propria respirație care părea mult prea tare într-un loc unde nu ar fi trebuit să fie niciun sunet. Așezată între lumina care se reflecta pe ușa gigantică și întunericul care o înghițea, Lara știa că adevărul era mai aproape decât se aștepta.

Poarta din fața ei nu era doar o simplă ușă. Era o fereastră către destinul său, către tot ce fusese și tot ce ar fi putut fi. Și în fața acelei porți, o alegere tremura. Poate că nu avea să poată trăi cu ce ar fi descoperit dincolo de ea. Poate că ar fi distrus totul, dar nu putea rămâne la nesfârșit între lumi.

Deodată, auzi un șoptit aproape nedefinit, dar care părea să fie o chemare. Întoarse capul și, într-o fâșie slabă de lumină, apari o siluetă vag conturată. Era aproape imposibil de distins, dar în mijlocul acelei întunecări, Lara simți prezența lui Andrei. Nu era el cu adevărat, dar o parte din el – acea esență pe care o păstrase în adâncul sufletului – părea să fie în fața ei.

– Lara… spuse silueta, vocea lui Andrei pătrunzând adânc în pieptul ei. – Îți amintești ce am pierdut? Tot ce am iubit, tot ce am crezut că putem construi?

Lara se apropie, dar totul părea să se distorsioneze. Era ca o iluzie care se destrăma pe măsură ce se apropia, o fărâmă dintr-o lume care se scurgea, un vis care se estompa.

– Andrei… îți jur că nu am vrut… spuse Lara cu vocea tremurândă. – Nu am vrut să se întâmple așa.

Silueta se apropie, iar chipul său se contură pentru o fracțiune de secundă. Andrei o privi adânc, iar în ochii lui, Lara citise o întrebare nesigură. Nu era doar durere, era și o anumită înțelegere. Andrei începuse să o înțeleagă, mai mult decât își imagina ea.

– Nu mai putem trăi în trecut, Lara. Tu ai ales să mergi mai departe, dar încă te ții de umbrele trecutului. Te chinui să înfrunți ceea ce nu poți schimba.

Fiecare cuvânt rostit de Andrei părea să-i lovească inima ca un ciocan de fier. În adâncul ei, Lara știa că fiecare alegere din trecut o adusese aici, dar în același timp, și-a dat seama că nu putea rămâne prinsă în acele amintiri. Andrei îi dăduse un ultim mesaj, o ultimă lecție, iar acum era rândul ei să aleagă din nou.

Dintr-o dată, Andrei se estompa iar, iar silueta dispăru într-o clipire de ochi. Lara rămase tăcută, fără a putea să spună nimic. Întreaga poveste părea că se clătina sub greutatea propriilor ei regrete.

Înainte ca îndoiala să o cuprindă, poarta se deschise, și dincolo de ea, un peisaj ce părea să fie un alt timp, un alt loc, se făcu vizibil. Era un loc familiar, dar parcă nu din această realitate. O stradă pustie, cu case vechi, cu feronerie ruginită. O lume care părea abandonată, dar care încă purta urmele unei vieți odată trăite. Era ca un loc în care toate amintirile erau îngropate, unde fiecare colț șoptea un secret.

Lara păși în față. Aerul era diferit, dar ceva în ea se simțea complet. Un fior ce îi străbătea pielea o făcea să simtă că se apropie de ceva ce nu putea înțelege încă, dar care avea legătură cu esența sa. Acea alegere era mai mult decât o bătălie pentru adevăr, era o renaștere a tot ce fusese, dar și a tot ce ar fi putut fi.

Misterele acestei lumi o așteptau, dar Lara știa acum că ceea ce o adusese până aici nu fusese doar o căutare a răspunsurilor. Mai important decât toate întrebările, era că acum își înțelegea adevărata putere. Nu mai era o fetiță