Umbrele Culegătorului

Capitolul 13: Luminile întunecate

Lara se simțea prinsă într-o spirale din care nu mai știa cum să scape. Fiecare pas pe care îl făcea părea să o ducă mai adânc în mijlocul acestei lumi, care nu era nici pe departe așa cum o știa. Totul părea să se transforme în jurul ei: copacii erau mai înalți, umbrele mai lungi, iar aerul mai dens și încărcat de o energie imprevizibilă.

Fiecare clipă în care stătea în acea pădure părea să-i consume tot mai mult din forțele interioare. Știa că nu era singură, dar nimic nu arăta că cineva o urmărea. Era o prezență continuă, dar invizibilă, un tăcere aproape palpabilă, ca și cum pădurea însăși o privea, așteptând ca ea să facă următorul pas.

Își aminti cuvintele fetei: "Vrei să salvezi totul, dar trebuie să te salvezi pe tine." Aceste cuvinte erau acum o obsesie. Ce însemnau cu adevărat? Salvarea ei? Oare chiar putea să își salveze sufletul? Sau se afla doar într-o luptă pierdută din start?

Pe măsură ce pășea, un sunet surd se auzi, ca un murmur venit din adâncuri. Lara își strânse pumnii, înghițind un fior de panică. Știa că acea lume nu era deloc un loc prietenos, dar acum, pentru prima dată, simțea că ceva era cu adevărat pe cale să se întâmple.

Focul pe care îl simțea în interiorul ei – acea hotărâre care începuse să se aprindă când îl întâlnise pe Culegător – începea să scânteieze din nou. Poate că și-a găsit răspunsurile. Poate că tot ce trebuia să facă era să se confrunte cu ceea ce venea. Căci se apropia.

Un trosnet strident o făcu să tresară. O ramură uscată se frângea undeva aproape, iar Lara privi în jur. Era singură, dar cu o senzație de neliniște crescândă.

Și atunci, dintr-o dată, se opri. În fața ei, în mijlocul întunericului, o lumină slabă strălucea dintr-un loc inaccesibil. Era o lumină rece, ca de stea căzătoare, dar părea mult mai aproape decât ar fi fost posibil.

Lara simțea cum curiozitatea o împinge dincolo de teama de necunoscut. Se apropie cu pași mărunți, dar fiecare pas părea mai greu, ca și cum ar fi fost o povară pe care o purta cu ea. Lumina o atrăgea, o îndemna să se apropie, dar în același timp îi transmitea și o senzație de avertisment.

În fața ei, lumina se aprinse mai puternic, iar atunci, ca prin magie, o ușă de lemn masiv apăru dintr-o dată. Nu era nici o ușă obișnuită. Era o ușă străveche, decorată cu simboluri necunoscute, cioplită în lemn de stejar și cu o aură stranie, ca și cum ar fi fost un obiect străvechi, din alt timp, altă eră. Ușa părea să o invite, dar o și respingea în același timp.

Lara se simțea atrasă ca un magnet, dar o voce interioară o avertiza că deschiderea acelei uși putea însemna sfârșitul. Sau începutul unui coșmar mai mare.

În fața ușii, auzi o voce. De data aceasta, nu mai era o prezență cunoscută, nu mai era Andrei sau fata misterioasă. Era o voce joasă, un șoptit adânc, ce venea direct din spatele ușii. Vocea era familiară, dar și îngrozitoare. Parcă îi vorbea dintr-un loc străin și periculos.

– Dacă deschizi această ușă, nu vei mai fi aceeași, Lara. Și nici lumea ta. Ești pregătită pentru ceea ce urmează? Ești gata să accepți adevărul?

Lara înghiți cu greu. Mâinile îi tremurau, dar nu putea să plece. Nu acum, nu când știa că răspunsurile pe care le căuta erau dincolo de acea ușă. Poate că era ultima ei șansă de a înfrunta adevărul.

În timp ce mâna ei se apropia de mânerul ușii, auzi un fior în aer. Ceva se mișca în întuneric, dar era prea târziu să se oprească acum. Fără a mai sta pe gânduri, apucă cu fermitate mânerul și îl răsuci. Ușa se deschise cu un scrâșnet, iar Lara păși într-un loc care nu ar fi trebuit să existe.

Era o sală imensă, cu pereți de piatră și tavan înalt, aproape ca o catedrală părăsită. Lumina palidă care venea dinspre ușă dispăru imediat ce păși acolo. În schimb, în mijlocul încăperii, o masă uriașă din marmură albă se afla în fața unui tron de fier. Pe tron, o umbră se contura, dar figura era imprecisă, greu de definit.

Lara înghiți un gâfâit de groază și încercă să își adune curajul. Ceva sau cineva era acolo, dar nu putea să spună cine sau ce. Părea că umbra o observa, dar nu vorbea. Totul era învăluit într-o liniște apăsătoare.

– Cine ești? rosti Lara, cu voce tremurândă, dar cu o hotărâre crescândă în ea.

Umbria se mișcă ușor și apoi o voce rece, profundă, răsună:

– Eu sunt ceea ce ai ignorat. Eu sunt ceea ce nu ai vrut să vezi. Eu sunt Culegătorul.

Lara își simți picioarele slăbindu-i. Dar, în fața acestei revelații, nu mai putea da înapoi.