Pădurea părea să prindă viață pe măsură ce Lara pășea mai adânc, de parcă drumul înainte era acum o creație comună între ea și natura înconjurătoare. Frunzele foșneau, susurul apei devenea mai puternic, iar o lumină caldă răzbătea printre copaci, ca un drum mistic desenat de soarele coborât aproape de orizont. Nu era doar un loc. Era rădăcina ei, un loc născut din dorințele și temerile care o formaseră.
În fața ei apăru o potecă străveche, marcată de pietre cioplite cu simboluri vechi. Începea să recunoască acele simboluri. Erau asemănătoare cu cele de pe pandantivul pe care mama ei i-l dăduse înainte de a se despărți, aceleași semne care o chemau înapoi, în misterele copilăriei.
La capătul potecii, o poiană deschisă se întindea ca un sanctuar uitat. În mijlocul acesteia se afla o casă mică, străveche, dar bine întreținută, ca și cum cineva ar fi așteptat-o acolo de o viață întreagă. Era căminul bunicii ei, un loc de care îi fusese dor, dar la care nici nu mai spera să se întoarcă. În jurul casei, flori sălbatice colorau poiana într-o simfonie de culori, iar aerul purta mirosul pământului reavăn și al amintirilor adânci.
Lara se apropie de casă, simțindu-se de parcă fiecare pas ar fi șters tot ce fusese greu în viața ei până acum. Ușa era deschisă, iar înăuntru o atmosferă caldă o învălui imediat. Mobilierul vechi, pernele brodate, totul era exact așa cum și-l amintea. Când intră, zări o umbră stând în fața unui șemineu aprins, cu spatele către ea.
– Te așteptam, draga mea, spuse o voce caldă și cunoscută.
Lara îngheță. Vocea bunicii sale era atât de clară, de parcă niciodată nu ar fi plecat. Când femeia se întoarse, Lara simți o emoție covârșitoare. Era exact cum și-o amintea, cu aceeași privire blândă și senină.
– Cum e posibil? șopti Lara.
Bunica îi zâmbi și îi făcu semn să se apropie.
– Unele lucruri nu dispar niciodată, chiar dacă noi credem că le-am pierdut. Am fost aici mereu, în sufletul tău. Călătoria ta m-a adus înapoi.
Lara se așeză pe un scaun lângă bunica sa, simțind că acest moment era unul dintre cele mai reale lucruri pe care le trăise vreodată. Amândouă vorbiră ore în șir, de parcă timpul nu avea nicio putere aici. Bunica îi povesti despre moștenirea lor, despre lucrurile neînțelese pe care viața i le adusese, iar Lara înțelese că legătura cu acest loc, cu originea ei, era o putere care îi curgea prin vene.
În sfârșit, își găsise adevăratul ei drum. Acum știa de unde venea și, mai ales, unde trebuia să meargă.
CITEȘTI
Umbrele Culegătorului
HorrorÎn satul izolat Roca Șerpilor, ascuns în negura munților, blestemul Culegătorului bântuie de generații. Se spune că la fiecare treizeci de ani, o prezență întunecată se întoarce pentru a revendica sufletele celor vii, lăsând în urma ei doar moarte ș...
