Umbrele Culegătorului

Capitolul 6: Ecoul Tăcerii

După ce părăsise altarul din Pădurea Uitării, Lara simțea că o parte din ea fusese eliberată, dar un alt ecou al trecutului rămânea prezent. Gândul la Matei îi revenea acum cu o forță mai mare. Durerea pierderii lui o însoțea necontenit, ca o cicatrice adâncă pe care nu o mai putea ignora. Totuși, pentru prima dată, simțea că își putea purta amintirile fără povara Culegătorului.

Drumul o duse spre o vale îndepărtată, unde se spunea că există o mică mănăstire, un loc de liniște și reculegere, unde sufletele rătăcite își găseau alinarea. Poate că acolo ar fi putut găsi în sfârșit un pic de pace. Valea era acoperită de un covor dens de ceață, iar aerul rece îi aminti Larei de nopțile petrecute în Roca Șerpilor, dar în același timp, locul avea o căldură pe care nu o mai simțise demult.

Ajunsă la poarta mănăstirii, fu întâmpinată de un bărbat în vârstă, cu o față blândă și ochi adânci, care păreau să ascundă o înțelegere profundă a durerii.

– Bun venit, copilă, spuse bătrânul, privind-o cu milă și respect. – Văd că ai purtat un război lung în tine.

Lara dădu din cap. Simțea că omul acela înțelept înțelegea fără cuvinte povara pe care o ducea.

– Caut liniștea, răspunse ea, cu vocea tremurândă. – Vreau doar să fiu eliberată de trecut.

– Fiecare pas în viață ne lasă un semn, uneori chiar cicatrici, murmură bătrânul, invitând-o să intre. – Dar chiar și acestea fac parte din cine suntem.

În zilele care urmară, Lara își găsi adăpost în mănăstire. Participa la ritualurile simple și își petrecea timpul în liniște, învățând să își găsească pacea printre cei care, asemenea ei, fuseseră marcați de umbre. La început, îi era greu să accepte acea liniște. Fusese obișnuită să lupte, să fugă sau să înfrunte temeri. Acum, nu mai avea nevoie de arme, doar de răbdare.

Într-o noapte, în timpul unei meditații la lumina unei lămpi, o tânără novice se apropie de ea și i se așeză alături.

– Povestea ta este cunoscută aici, șopti fata, cu vocea aproape înăbușită de respect. – Ești o eroină pentru noi toți.

Lara îi zâmbi cu o tristețe blândă.

– Nu sunt o eroină. Doar cineva care a pierdut prea mult, răspunse ea. – Dar ce m-aș bucura să fie altfel. Încă mai simt ecoul suferinței, ca o rană care nu se închide.

Fata o privi cu ochi mari, plini de compasiune.

– Știi, i-am auzit pe bătrânii de aici vorbind despre un ritual de purificare, unul care îți permite să îți aduci sufletul în armonie cu tot ce ai pierdut. Ei spun că este ca un fel de dans al umbrelor, o cale prin care poți accepta toate lucrurile ce au trecut, bune sau rele.

Lara ascultă cu atenție, iar în inima ei încolți o speranță. Nu mai era vorba de a uita sau de a fugi. Era vorba de a se împăca cu ceea ce fusese și ceea ce pierduse. Îi ceru fetei să îi arate drumul spre acest ritual.

---

Ritualul urma să fie ținut într-o peșteră sacră, la marginea mănăstirii. În acea noapte, călugării o conduse spre adâncul peșterii, unde aerul era rece și tăcut, iar pereții păreau să respire poveștile tăcute ale multor generații. În centrul încăperii, o flacără palidă ardea, iar lumina ei arunca umbre tremurătoare pe pereți, formând siluete care păreau vii.

– Închide ochii, îi spuse bătrânul călugăr care o însoțise. – Lasă-ți gândurile să se ducă, să fie înghițite de flacără. Aceasta este flacăra umbrelor. Ea va purta povara ta și o va transforma.

Lara își închise ochii și, încet, simți cum umbrele amintirilor ei încep să se ridice. Vedea chipul lui Matei, îl vedea râzând, trăind, simțindu-se fericit. Își amintea clipele de iubire, dar și momentele de suferință. Simțea gustul sărat al lacrimilor, dar și dulceața zâmbetului lui. Și, într-un mod ciudat, pentru prima dată, simțea că el era din nou cu ea, nu doar ca o pierdere, ci ca o prezență care o va veghea mereu.

Lara deschise ochii, iar flacăra părea să danseze mai intens, ca și cum o povară fusese înlăturată. Călugărul o privi cu o liniște adâncă.

– Te-ai eliberat, murmură el. – Uneori, drumul spre vindecare nu înseamnă să uităm, ci să acceptăm și să purtăm cu noi amintirile într-un mod care ne dă putere, nu suferință.

Lara înțelese atunci că nu va fi niciodată aceeași persoană, dar putea merge mai departe. Matei era în continuare o parte din ea, dar acum el era o amintire care îi aducea pace, nu suferință.

A doua zi, când soarele răsări deasupra văii, Lara plecă din mănăstire cu un nou început în inimă. Mergea spre o viață în care umbrele rămâneau, dar nu o mai controlau. Era, în sfârșit, liberă.