Umbrele Culegătorului

Capitolul 4: O lume fără iubire

Dimineața aducea un calm greu peste Roca Șerpilor. Timp de generații, satul fusese bântuit de prezența terifiantă a Culegătorului, dar acum, ceva se schimbase. Mara simțea în aer liniștea tulburătoare care precedă o furtună, iar sătenii mergeau la treburile lor fără să se uite peste umăr. Nici ei nu știau ce se întâmplase, doar simțeau absența unei umbre ce părea să fi trăit în fiecare colț al satului.

Pentru Lara, însă, nimic nu mai era la fel. Sacrificiul ei – ofranda iubirii pentru Matei – lăsase un gol rece și adânc în sufletul ei. Își pierduse amintirile care-i fuseseră cele mai dragi, iar acum acele momente îi apăreau doar ca niște umbre vag conturate. Îi vedea chipul, îi auzea râsul, dar nu mai simțea nimic. Era ca și cum Culegătorul smulsese din ea o parte esențială, lăsând-o să se simtă incompletă, de parcă trăia o viață din care lipsea ceva fundamental.

În acea zi, Mara o vizită, la fel de tăcută și de enigmatică.

– Cum te simți? întrebă ea, deși ochii săi spuneau că deja știa răspunsul.

– Ca și cum nu mai am niciun motiv să fiu aici, îi răspunse Lara, cu vocea stinsă.

Mara o privi cu compasiune. În inima ei, știa ce înseamnă sacrificiul, știa ce înseamnă să renunți la o parte din suflet pentru a salva pe alții. Și cu toate acestea, nimic nu o pregătise să o vadă pe Lara în starea asta – un chip palid, cu ochi adânciți de durere, dar inexpresivi.

– Culegătorul este alungat, dar prețul pentru asta este iubirea, spuse Mara. – Blestemul a fost oprit, dar nimeni nu ți-o va putea da înapoi.

Lara o privi în tăcere. O întrebare dureroasă i se năștea în minte, una pe care nu îndrăznea s-o rostească, dar pe care o simțea arzând în ea: dacă era bine să fi făcut acel sacrificiu. Dacă viața celor din Roca Șerpilor merita prețul iubirii ei.

Sătenii, pe de altă parte, nici măcar nu bănuiau prin ce trecea Lara. Toți se întrebau cum reușiseră să scape de Culegător. Așa că o înconjurară, încercând să afle mai multe. O priveau cu ochi curioși, dar nimeni nu vedea goliciunea sufletului ei, acea absență totală de emoție. Lara încerca să le zâmbească, dar chipul îi rămânea rece, de parcă ar fi fost prins într-o mască de ceară.

– Ai făcut un miracol, o îmbărbătă Dorin, încercând să o încurajeze. – Ai fost o eroină.

Lara dădu doar din cap, acceptând complimentele, dar în sinea ei simțea că totul era un vis din care nu se putea trezi. Îi privea pe cei din jur cu o detașare înfricoșătoare, de parcă fiecare chip era doar o umbră dintr-o viață la care nu mai putea participa.

---

În săptămânile care urmară, satul reveni treptat la viață. Mara se retrase în coliba ei, în tăcere, iar sătenii continuau să o privescă pe Lara cu respect, deși nu mai era fata pe care o cunoscuseră. Fără Culegător, satul înflorea, iar oamenii aveau curajul să privească spre viitor. Dar Lara... ea rămânea tăcută, izolată în suferința ei tăcută.

Într-o seară, când Luna era acoperită de nori și întunericul părea mai dens ca niciodată, Lara simți ceva neobișnuit. Ca o umbră a trecutului, o adiere rece o înfioră. În acel moment, își aminti vag chipul lui Matei și câteva clipe din iubirea lor. Amintirile îi reveneau doar în fragmente scurte, ca niște ecouri îndepărtate. Era ca și cum sacrificiul ei nu fusese total acceptat.

Atunci înțelese ceva îngrozitor.

Culegătorul nu plecase. Doar aștepta în umbră, veghind asupra amintirilor ei, căutând să-i smulgă ultimele fărâme de speranță. Sacrificiul nu fusese îndeajuns, iar Culegătorul, nesătul de iubirea ei, o lăsase pradă unei suferințe fără sfârșit.

Cuprinsă de o groază pe care nu o mai simțise până atunci, Lara se întoarse la Mara. Bătrâna o privi cu milă, iar ochii ei trădau un adevăr dureros.

– Știam că nu va fi îndeajuns, murmură Mara, ca pentru sine. – Culegătorul nu poate fi cu adevărat alungat. El va rămâne în sufletele celor care l-au chemat, ca o umbră veșnică.

Lara rămase pe loc, realizând că viața ei nu mai putea fi niciodată la fel. Era prizoniera propriei sale suferințe, într-un sat aparent salvat, dar plin de tăcerea unor taine vechi.

În acea noapte, cu o ultimă fărâmă de curaj, Lara părăsi Roca Șerpilor, căutând ceva ce nici ea nu putea explica. Poate un loc unde amintirea lui Matei să fie mai blândă, poate un mod de a trăi fără iubire. Sau poate doar să scape de Culegătorul care o urmărea ca o umbră fără chip.

Și astfel, Lara deveni o umbră pe drumurile pustii, iar sătenii din Roca Șerpilor nu au mai văzut-o niciodată. Dar de fiecare dată când noaptea cădea, o liniște stranie plutea în aer, și în satul acela pierdut între munți, niciodată nu s-a mai rostit cuvântul Culegător.