Drumul spre Iubire

Capitolul 1

 Încă nu se lăsase seara în oraş, iar eu aşteptam autobuzul în staţie. Ceasul meu indica 18:15, ca de obicei vinerea întârzie. Normal, nu sunt singură când mă duc acasă, dar astăzi a fost o zi mai ciudată, pe lângă faptul că învăţasem tot weekend-ul lecţia la română pentru ascultare. Mai mult de 8 nu ştiusem, cu toate că acasă turuiam ca nebuna.

Rareori am ocazia să mă ataşez de oameni încât să vorbesc cu ei probleme personale sau ceva de genul. De iubiţi, nici nu se pune problema. Noroc cu Mandy si Fred, fraţii liceului. Cu toate că ne cunoaştem doar de 2 ani de zile, simt că lor le pot spune absolut orice şi am avut încredere în ei încă din prima zi. Singurul lor defect, după mine, este că stau departe de şcoală şi nu ieşim prea des în oraş. Bineînţeles, nu sunt ei de vină pentru asta.

— Hey, Aubrey, vrei să te ducem noi acasă? Zise Fred parcând maşina în staţie. Mandy,  dă muzica mai incet!

— Nu mersi! Am stat deja prea mult în staţie şi trebuie să apară autobuzul.

— Bine atunci! Vorbim în weekend, da?

— Ai grijă de tine! Scoase capul Mandy pe geam.

—Ok, paa! Zic eu, făcându-le cu mâna în timp ce maşina se întoarce si pleacă în direcţia opusă drumului meu.

Peste puţin timp, vine şi autobuzul, şi stau în picioare pentru că nu prind loc. Dar nu mă deranjează fiindcă aşa nu mă mai gândesc la ce mă aşteaptă acasă. Aşa mă simt în fiecare sfârşit de săptămână: tristă, neajutorată şi dezamăgită că încă un weekend se apropie. Ceea ce înseamnă mai mult timp petrecut cu familia mea.

Mă gândesc la prietenii mei câteodată, cât de fericiţi sunt împreună cu părinţii lor. Ce n-aş da să fiu în locul lor.

Mă apropii de staţia unde trebuie să cobor şi aştept să se deschidă uşile. Nu fac mult până acasă, dar de fiecare dată, încerc să lungesc drumul cât pot. Într-un final, ajung şi o găsesc pe mama singură; ăsta e un lucru bun, dar şi rău.Bun pentru că nu trebuie să dau cu ochii de tata de acum şi rău pentru că el este sigur plecat şi nu are să vină prea curând.

—Bună mama! Spun punându-mi geanta pe scaun.

—Bună scumpo! Cum a fost astăzi? spuse ea întorcându-se cu faţa la mine, în timp ce spăla prin bucătărie.

—Nimic nou, doamna Derry mi-a pus 8 azi.

—Serios, încep să cred că are ceva personal cu tine. Te-am ascultat toată săptămâna şi nu aveai nicio problemă, zise în timp ce se şterge pe un prosop de bucătărie.

— În fine, nu mai contează acum.

—Ai dreptate, scumpo. Ţi-e foame?

—Daa mai intrebi? Mai avem mazăre? Spun din frigider. 

Îmi place de mama când schimbă subiectul, ştie cât de rău îmi pare când mă chinui şi nu îmi iese un lucru.

—Da, mai am o porţie, ţi-am păstrat-o.

—Ok, vin imediat, zic eu ducându-mă la baie pentru a mă spăla pe mâini. În timp ce mă şterg, îmi văd reflexia în oglindă: atât de diferită faţă de cea din timpul săptămânii. Nicio rază de lumină în chip, nicio mişcare. În preajma mamei trebuia să fiu altfel. Voiam să fiu altfel. Dar nu reuşeam. Tot ce puteam să scot era un zâmbet, maxim un surâs. Situaţia familiei mele nu îmi permitea să zâmbesc non-stop sau să mă prefac că totul e în regulă. Nu pot să spun că eu sau mama suntem de vină; toată vina era a tatălui meu: marele Billy Newmann, capul familiei Newmann; familie care se descurca mult mai bine şi fără el.

Alung amintirile şi mă duc in bucătărie unde masa era deja pusă: două farfurii, două tacâmuri.

—Tata întârzie din nou? O intreb pe mama şi rup pâinea.

—Se pare că da. Ultima dată când l-am sunat, mi-a închis şi peste ceva timp, mi-a trimis un mesaj în care spunea că vine târziu şi să nu îl aşteptăm.

— Şi tu sigur o să îl aştepţi! Serios mamă, dacă el zice să nu-l aştepţi şi să nu-ţi faci griji pentru el, tu de ce stai nopţile prin bucătărie ca într-un sfârşit să adormi pe scaun?

—Scumpo, am mai avut discuţia asta de multe ori. Decât să dorm cu gândul la el, mai bine stau trează şi îl aştept. În felul ăsta îţi pregătesc şi ţie micul dejun pentru dimineaţă şi astfel îmi fac şi programul pentru ziua următoare.

—Adevărul e că singurul moment al zilei în care îţi poţi face programul este seara la 12 noaptea. Mamă, te rog! El nu se gândeşte la tine nici când staţi amândoi în acelaşi pat.

—Aubrey te rog frumos! Este tatăl tău şi trebuie să-l respecţi! Spune ridicându-se de la masă şi punându-şi farfuria în chiuvetă.

—Da sigur, aşa cum te respectă şi el pe tine. Mamă, tu poate de dragul meu ai uitat, dar eu nu! Apoi mă ridic si plec de la masă, urcându-mă la mine în dormitor.

—Aubrey! strigă mama uitându-se după mine în timp ce urc. Aubrey!

Mi-am promis de foarte multe ori că voi uita acea noapte neagră a vieţii mele, dar niciodată nu ma ţin de promisiune. Şi acum mă gândesc cu groază la acea noapte în care tata venise beat acasă, iar eu mă jucam în sufragerie. La 10 ani nu îmi dădeam seama prea bine când un om era beat si când nu, mai ales dacă era vorba de tata. Veni la mine ca de obicei şi mă sărută pe frunte şi apoi merse în bucătărie la mama. Pe atunci, ea avea serviciu, iar timpul pentru mâncare se rezuma la o jumătate de oră-o oră cel mult. Însă niciodată nu arăta obosită sau nervoasă că ceva nu îi iese aşa cum trebuie. Ştiam că munceşte pentru mine şi că face tot posibilul ca eu să am tot ce ea a visat când era copil. Nu eram atentă la discuţia lor, până nu am auzit o farfurie spartă pe gresie. Atunci m-am speriat şi am dat fuga în bucătărie unde părinţii mei se certau. Foarte rău. Nu îi mai văzusem niciodată atât de supăraţi unul pe celălalt. Până când, mama m-a văzut în prag şi cu lacrimi în ochi, a venit la mine şi m-a dus în camera mea unde a închis uşa. Au urmat ţipete şi urlete până când acestea au încetat iar într-o linişte mortală. Atunci am coborât încet înapoi în bucătărie: mama era la chiuvetă cu o mână în apă şi cu cealaltă la fată, iar tata stătea la masă cu mainile la tâmple. Neştiind că sunt acolo, mama se intoarce şi scapă şerveţelul cu care se tampona la ochi.

În momentul acela am facut legătura: tata o lovise pe mama atât de tare la ochi, încât acesta se umflase şi începuse să se înroşească, ca mai apoi să se învineţească. Pentru o secundă, nu am mai recunoscut-o, iar apoi m-am dat înapoi şi am alergat până în camera mea, iar mama venea şi ea după mine. Ştiam scările pe de rost şi nu trebuia să mă uit la ele când urcam în fugă, iar lacrimile din colţul ochilor care mi se formaseră, mă făceau să văd in ceaţă. Din fericire, am fost mai rapidă şi am încuiat uşa înainte ca ea să ajungă . A incercat să discute cu mine şi mă ruga să deschid uşa, dar eu nu o mai auzeam din cauza plânsului şi a suspinelor.

Nu voiam să văd persoana de dincolo de uşă pentru că mă speria. Ştiam că este mama mea, cea care mi-a dat viaţă, cea care a avut grijă de mine şi care m-a iubit mai mult decât orice pe lumea asta. Ştiam că pierduse nopţi la rând cu mine. Dar de data asta, aveam o reţinere; mă temeam de această imagine a mamei mele. Sigur că ea nu avusese nicio vină şi nu ştiu ce îl făcuse pe tata să reacţioneze în acel fel.

Din acea seară, l-am privit pe tata cu alţi ochi. Începusem să mă obişnuiesc cu lipsa lui în viaţa mea, în viaţa noastră, nu numai în casă. Mama niciodată nu îl vorbea de rău şi niciodată nu pomenise de discuţia avută cu tata în seara aceea, iar eu nici acum nu ştiu ce făcuse tata atât de grav încât să îi închidă gura mamei în asemenea mod.