Drumul spre Iubire

Capitolul 4

Stau în pat la mine în cameră şi mă gândesc la blestematele alea de numere şi la toată situaţia. La cum am ajuns să mint sau să dau buzna în camera părinţilor mei. Mi-e frică să mă gândesc la ce ar putea ascunde aceste numere. Niciodată nu mi l-am închipuit pe tata ca pe un bărbat înfidel sau nedemn de încredere. Dar lucrurile pe care le tot face de la un timp îmi dau de bănuit. 

Între mama şi tata era o relaţie pe care n-am înţeles-o şi pe care n-am putut s-o definesc niciodată. O relaţie cu mult dincolo de ce se vedea, care se simţea dar nu era ştiută. Ca un râu care se varsă în mare. Nici marea nu putea nimici râul, nici râul nu se pierdea în mare. Îşi urmau cursul împreună, dar fără să se contopească, privindu-se în ochi.

Oare ar trebui să-i spun mamei? Şi cum aş putea face asta?! "Auzi mamă, vezi că l-am auzit pe tata vorbind la telefon cu cineva căreia îi spune - te pup - la sfârşit. Şi stai liniştită că am făcut rost şi de numărul de telefon ca să o sunăm înapoi şi să vedem cine e. Ce zici?!" 

Eventual începe să râdă când o să îi spun toate acestea şi când o să-i scot hârtia şi-i spun: "Uite, nu glumesc!", mă trimite la culcare şi îmi spune să nu mai citesc cărţi de genul ăsta seara că îmi dau idei. Niciodată nu aş putea să o conving pe mama de ceva ce nu sunt absolut sigură. Deocamdată am o singură probă şi vreau să fiu pregatită pentru ce va urma, dacă va urma. Şi sincer, sper să mă înşel.

Oftez. De când am început să mă gândesc eu la relaţia dintre ai mei? Ei ştiu cel mai bine ce e de făcut şi ce nu. Au trecut prin mult prea multe în viaţă şi ştiu cum să procedeze în astfel de situaţii. Sper.

Gândurile îmi dispar atunci când aud un motor de maşină oprindu-se fix lângă geamul meu. Mă ridic din pat să văd ce se petrece. Zăresc o maşină oprită, urmată de una ceva mai mare. Din prima coboară o femeie blondă care îi spune ceva şoferului camionetei. Coboară şi acesta şi deschide uşile din spate ale maşinii. Probabil au ceva de descărcat. Imediat îmi pică fisa: noii vecini! După ce îmi dau seama de situaţie, văd că din prima maşină mai coboară un băiat cu părul şaten. Pare destul de masiv de sus, dar de vârsta mea. Se uită puţin împrejur şi apoi la casa în care aveau să se mute. Arată aproape la fel ca a noastră, iar diferenţa o făcea culoarea din exterior. Se duce înspre camionetă, iar femeia parchează maşina în faţa casei. Când a coborât şi ea şi s-au apropiat, am văzut cât de mult seamănă. Pare să fie mamă şi fiu, dar la cât de nepăsător arăta bărbatul cu camioneta, nu părea să fie şi el vreo rudă cu cei doi. Tânărul seamănă foarte mult cu...nu se poate!! Băiatul cu care m-am întâlnit la magazin şi care m-a ajutat cu dozele! Nu cred! El avea să fie noul meu vecin? M-am uitat de mai multe ori pentru a mă asigura că el este şi până la urmă m-am convins. Era destul de simplu îmbrăcat: blugi şi tricou. Exact cum îl văzusem azi. Iar femeia avea o rochie înflorată, având în vedere că afară era foarte cald.

—Hei! Au venit noii...vecini, spune mama în timp ce se uita la mine. Dar văd că deja ţi-ai dat seama singură de asta..În fine, eu aş vrea să cobor să îi ajut, cine ştie poate ne împrietenim. Nu cred că are cine să îi ajute şi nici nu par a fi multe de cărat. Ce zici, vii cu mine?

—Nu ştiu, spun întorcându-mă spre ea. Tu aşa mergi?

—Păi ce are? Spune ea uitându-se la haine. Doar nu ne schimbăm acum? Şi aşa, dacă o să ajutăm la cărat sigur o să ne murdărim. Şi în plus, tatăl tău doarme şi ai auzit şi tu că nu avem voie să facem gălăgie, deci...

—Nu ştiu ce să zic mamă, spun eu uitându-mă în jos. Sigur e ok să mergem aşa? Ce impresie le dăm apoi? Numai de impresie nu îmi ardea mie...