Drumul spre Iubire

Capitolul 24

Începeam să bâţâi din picioare tot mai agitată, iar mama îmi face semn sa mă opresc. Cât mai aveam de aşteptat? Poate nu voia să ne vadă sau drumul de la celulă până aici era atât de lung încât...

Privirea mi se opreşte pe masa alăturată unde un bărbat venea aproape plângând şi o strânse în braţe puternic pe femeia care îl aştepta. Era destul de tânăr, iar femeia putea fi sora sau iubita lui. Prima variantă dispare imediat după ce îi văd că se sărută. Apoi se aşează pe scaune, ţinându-se de mâini şi plângând în acelaşi timp.

Îmi iau privirea de la ei pentru a nu mă bufni şi pe mine plânsul şi când să o întreb pe mama dacă mai durează mult, o uşă se deschide şi un alt deţinut păşeşte înăuntru. O văd pe mama că se ridică în picioare şi-mi dau seama că acela era tata.

Încă nu mă întorsesem cu faţa la uşă, dar mă ridicasem în picioare. Când într-un final reuşesc să-mi întorc capul, privirea lui deja mă aţintise. Cred că se uita la mine încă de când a intrat.

O aud pe mama cum îşi abţine un suspin şi parcă mă înţepa şi pe mine în colţul ochilor.

Face paşi mici, apropiindu-se de masa noastră. Am apreciat în gândul meu că nu avea cătuşe pentru că atunci părea total rupt din filme. Nu era un criminal în serie sau ceva de genul ăsta.

Înghit în sec şi-mi şterg lacrima care se scurse pe obraz. Ne aşezăm toţi la masă şi pentru câteva zeci de secunde niciunul nu scoate nici o vorbă.

Habar nu aveam ce să-i spun, ce să-l întreb. Până la urmă, tot mama este cea care sparge liniştea:

—Cum te simţi?

Îl văd pe tata calm, împreunându-şi mâinile pe masă, uitându-se la ele. Ridică din umeri şi apoi se uită la mama.

—Cum ai vrea să mă simt? Sunt închis într-o închisoare.

—Ai nevoie de ceva? Îl întreabă puţin mai liniştită.

—Nu.

Îşi întoarce privirea spre mine, care îi urmăream cu mare atenţie. Apoi oftează şi îi spune mamei aplecându-se puţin peste masă.

—De ce ai adus-o aici?

Nu eram la un kilometru distanţă, deci puteam auzi ce spun. Mama se uită la mine şi decid că trebuie să intervin şi eu:

—Tată, eu am vrut să vin, spun uitându-mă spre mâinile care erau aşezate pe genunchii mei.

— Ţi-a fost dor de mine, mă întreabă cu un rânjet vizibil ironic.

Chiar nu aveam chef de vechile lui glume, iar situaţia asta nu ne permitea deloc aşa ceva. Am încercat să nu fac vreo mutră de care să-mi pară rău mai târziu sau să o întristez pe mama.

Am înghitit puternic în sec şi maxilarul imediat mi s-a contractat şi totuşi i-am răspuns:

—Nu! Nu mi s-ar face dor niciodată de un asemenea om, spun foarte serioasă. Şi stai liniştit, nu am venit pentru că m-a obligat mama, cred că ştii că nu prea fac ce mă obligă alţii să fac. Sau ar fi trebuit să ştii, spun dând din cap şi ridicând sprâncenele mirată. Am luat această decizie pentru că...încă îmi pasă de tine! La naiba, chiar nu pot să nu mă gândesc la tine, tată! Încep să ridic tonul şi câţiva gardieni întorc capul înspre masa noastră, iar mama încearcă să-şi abţină plânsul punându-şi mâna la gură.

—Zilele astea nu mi te-am putut scoate din minte! Ai însemnat atât de mult pentru mine, spun încercând să-mi calmez vocea care tremura din cauza suspinelor. Nu voiam să vin aici în ruptul capului, dar ceva m-a făcut totuşi să o fac! M-am gândit la asta de foarte multe ori şi uneori îmi spuneam că poate o să ne iei în braţe când o să ne vezi pe amândouă aşteptându-te la masă, spun încercând să zâmbesc.