Drumul spre Iubire

Capitolul 9

—Billy, ce s- 

Mama se opreşte deodată.

Paralizez. Din spatele tatei apare o femeie blondă mult mai tânără. Îmi pun mâna la gură uimită şi lacrimile îmi inundă ochii.

Simţeam cum îmi fuge pământul de sub picioare, dar am hotărât că nu e momentul pentru asta. Îmi pun mâna la gât respirând cu gura deschisă şi mă sprijin de uşă. Mă dau în lături pentru a pleca mai repede de lângă ei, puţin ameţită, iar Derek şi Sydney sunt imediat lângă mine. Mă aşez pe iarbă şi îmi pun mâinile la tâmple şi încep să plâng. Tot timpul ăsta, mama rămâne în pragul uşii, uitându-se la cei doi.

—Ai spus că n-o să fie nimeni acasă! Îi spune blonda tatălui meu.

—Aşa am crezut şi eu, spune tata mirat.

—Bine, atunci eu am plecat, spune din nou blonda dând să plece, dar o opreşte mama la timp.

—Nu pleci nicăieri! Spune mama apucând-o de braţ. Până la urmă ai făcut-o, nu? Ai adus-o şi pe asta acasă, Billy? Să vadă cum îi faci vânt familiei, nu-i aşa?

—Angie, ştii cum stau lucrurile, de ce vrei să le complici, spune tata lăsând bagajele jos.

—Dacă tu crezi că o să scapi aşa uşor, te înşeli! Billy, eu nu ştiu deloc cum stau lucrurile!! Ţipă mama dintr-odată. Pentru că tu nu vorbeşti niciodată! Nemernicule!! Nenorocitule!! Începe să plângă. Ce repede lucrezi, nu pot să cred! Azi ai trimis scrisoarea aia nenorocită şi tot azi ai venit ca să...pleci?! Spune mama gesticulând. Şi tu? Se întoarce spre blondă. Şi tu ai zis: "Ce am altceva de făcut mai bun, normal că vin să văd spectacolul, nu-i aşa?!", spune mama îmbrâncind-o.

—Angie, opreşte-te! Ea nu are nicio vină! Şi nici tu! Spune tata apucând-o de mâini şi îndepărtând-o de ea. Numai eu sunt de vină. Eu am fost mereu de vină.

—Daa! Mare dreptate ai! Spune mama ştergându-se la ochi. Da' stai liniştit că şi eu sunt de vină! Am stat cu un bou 20 de ani şi am zis mereu <lasă>, că poate lucrurile se vor rezolva cu trecerea timpului. Însă m-am înşelat amarnic! Dar gata, mi-a ajuns până peste cap! Şi începe să-l îmbrâncească şi pe tata. Atunci Sydney pleacă de lângă mine şi se duce spre mama.

—Angie! Angie, gata opreşte-te, nu merită! Calmează-te, nu mai e nimic de făcut, îi spune aceasta mamei.

Cad amândouă la pământ, iar mama loveşte cu pumnii în iarbă şi Sydney încearcă să o liniştească. Atunci tata ia din nou bagajele şi se duce la maşina neagră. Mă ridic încet şi îi fac semn lui Derek să mă lase.

—Unde ai fost azi toată ziua, tată? Mi-am făcut griji.

—Nu începe şi tu, Aubrey! Spune tata aranjând genţile în portbagaj.

—Ce să încep? Eu nu încep nimic, tată! Doar continui, mereu am făcut-o. Continui ce a început mama. Apropo de mama, o vezi? Şi arăt spre mama care era acum jos, lângă Sydney, suspinând. E aşa din cauza ta! Ţip şi încep să mă apropii de el şi să-l împing dând cu pumnii în pieptul său lovindu-l. Ai distrus-o! TU!! TU ÎMPREUNĂ CU CURVA TA!!

Nici nu am auzit când am scos cuvintele acelea pe gură. Nu îmi amintesc să le fi gândit înainte. Dar ceva tare, o greutate, o lovitură m-a trezit din nou la realitate. Acea greutate îmi era aşa de familială dar totuşi necunoscută de mine până atunci. Parcă eram în coşmarul pe care l-am avut zilele trecute. Atunci, în vis, nu am putut-o simţi, pentru că era doar în imaginaţia mea. Dar acum era altceva, era viaţa reală. Nicun vis. Nicio amintire. Era realitatea. Cruda realitate în care tata îmi dăduse o palmă.