Drumul spre Iubire

Capitolul 6

Deschid ochii plictisită şi parcă deloc odihnită. E duminică dimineaţa. Încă mă mai doare piciorul de ieri, dar îmi aduc aminte de toată întâmplarea şi mă bufneşte râsul. Poate că dacă nu m-aş fi enervat şi nu aş fi luat partea biroului cu treapta, acum nu aş mai fi avut de ce să râd. E bine să râzi de tine câteodată, uiţi de probleme.

Imediat îmi piere zâmbetul de pe faţă şi oftez. Mă gândesc la mama; s-o fi trezit? După ziua de ieri, întrebarea corectă e dacă s-a culcat. Îmi fuge gândul la tata apoi, dar nu mă gândesc prea mult la el deoarece sunt şi mai hotărâtă ca la început în privinţa lui. Consider în continuare că dacă mama îşi va găsi un loc de muncă stabil, putem trăi şi fără sprijinul lui financiar.

Mă hotărăsc să mă dau jos din pat şi mă duc la baie pentru un duş, în speranţa că mă va trezi la viaţă. Când ies din cameră, mă uit la ceas şi văd că nu e mult trecut de 9. Mă gândesc ce să mănânc în drum spre bucătărie şi o văd pe mama aranjând deja masa.

—Neaţa' mamă!

—Neaţa' scumpo! Spune ea şi mă sărută pe obraz. Sper că nu te-am trezit cu pregătitul micului dejun, nu?

—Nu, nici măcar nu am crezut că te-ai trezit, spun eu luând o bucată de castravete. Ai mai aflat ceva de tata?

—Nu, nu mi-a trimis niciun mesaj până acum, spune mama aşezându-se la masă.

—Nici să nu trimită! Zic eu hotărâtă. Şi în plus, sunt sigură că o să vină când ne aşteptăm mai puţin.

—Scumpo, nu vorbi aşa. E totuşi tatăl tău, cu bune şi rele, spune mama uitându-se la mine.

—Aseară când ţi-a dat palma aia, era tot tatăl meu, nu? Cu bune şi rele...Ştii, mă gândesc dacă omul ăsta are vreo calitate, ceva bun în el...că defecte, nu mai încap, zic oprindu-mă din mâncat şi uitându-mă fix în ochii ei. Mamă, ce n-ai înţeles? Este foarte clar că omul ăsta nu mai are ce căuta lângă noi! M-am săturat de situaţiile astea prin care suntem nevoite să trecem mereu şi care se tot repetă! Niciodată nu se schimbă sfârşitul indiferent de început. Vrei să ajung şi eu în situaţia asta?

—Nu, scumpo! Nici în glumă să nu spui asta! De multe ori am încercat şi am lăsat de la mine, am crezut că aşa va fi mai bine pentru toţi. Dar se pare că m-am înşelat.

—Mai ţii minte ce ne-am promis aseară, nu?

—Bineînţeles!

—Atunci nu avem de ce să ne mai facem griji, spun şi îi apuc mâna şi o strâng.

—Apropo, ce ţi-a spus Sydney azi-noapte înainte să plece? Zic eu în timp ce spăl vasele.

—Pai a spus că a observat situaţia noastră şi că ne înţelege şi ne va fi şi ea alături. Şi că oricând pot să vorbesc cu ea despre asta.

—Perfect! Uite, dacă până şi o străină îşi dă seama de ce se întâmplă în casa noastră...

—Par oameni de treabă, aşa de la prima vedere.

—Da, aşa m-am gândit şi eu, spun şi mă şterg pe un prosop.

—E destul de ciudat că încă nu l-am văzut pe soţul ei. Cred că e un om de milioane, spune mama râzând.

—Nici eu nu l-am văzut până acum. Am vorbit cu Derek despre el şi a spus că are treabă şi că este mai mereu plecat.

—Când s-a întâmplat asta, mă întreabă curioasă.

—Păi în timp ce voi căraţi în casă, noi am rămas în maşină şi am vorbit.

—Stai puţin, voi doi v-aţi-

—Nuu!! Mamă cum poţi să spui aşa ceva? Zic eu răstindu-mă de parcă eram acuzată de crimă.

—...împrietenit...spune mama ridicând din sprânceană şi parcă bufnind în râs.

—Ah...la asta te refereai...zic eu stânjenită.

—Da, adică v-am văzut destul de apropiaţi şi aseară, de asta întrebam. Plus că mi te-a luat din braţe ca pe o regină din camionetă, spune mama râzând cu gura până la urechi.

—MAMĂ! Zic eu deja enervată.

—Scuze, dar nu m-am putut abţine! Scumpo, ştii că dacă ai ceva pe suflet, îmi poţi spune, nu? Zice mama oprindu-se şi devenind serioasă.

—Da mamă ştiu, şi crede-mă, tu o să fii prima care află, dacă o să se întâmple ceva sau nu. Dar ne înţelegem foarte bine până acum. Tu cum eşti cu Sydney? Schimb subiectul, devine prea personal...

— Şi eu sper să ne apropiem, mai ales că semănăm, într-un fel.

—Mă bucur că ai cu cine să vorbeşti, mamă! Spun şi apoi ne îmbrăţişăm strâns. 

Din nou, suntem întrerupte de sonerie şi scot un sunet dezamăgitor. Îi spun mamei că mă duc eu, deschid şi văd poştaşul în pragul uşii.

—Bună ziua, familia Newmann?

—Da.

—Am o scrisoare pentru Angie Newmann.

—Eu sunt fiica ei. Pot să o iau eu.

—Ok. Semnaţi aici, vă rog. 

Semnez şi iau plicul cu numele mamei pe el.

—O zi bună!

—La revedere! Zic şi închid uşa, holbându-mă în continuare la plic.

—Cine era? Strigă mama din bucătărie.

—Poştaşul. Ai primit o scrisoare, spun eu îndreptându-mă spre canapea.

—O scrisoare? Spune mama curioasă.

Se aşează şi ea lângă mine şi o desface.

—Ai admiratori mamă? Spun eu în glumă.

—Da' de unde! Îl deschide şi faţa ei devine una înspăimântată, chiar înfricoşată. Îi văd ochii măriţi de uimire, iar pupila acestora se mişcă atât de repede stânga-dreapta încât ameţeam doar dacă mă uitam la ei. Sper să fie de bine.

Scoate un suspin şi asta îmi arată contrariul. Încep să mă alarmez. Sigur ceva nu e în regulă.

—Ce s-a întâmplat? Spun într-un final speriată. De la cine e scrisoarea? Ce scrie? O bombardez eu cu întrebări.

—Tatăl tău...

—Ce?! Zic deja îngrozită.

—Ne-a părăsit!