Drumul spre Iubire

Capitolul 27

Peste câteva săptămâni

—Domnișoară Aubrey, vă rog să vă calmati, îmi spune domnul din dreapta mea, cu caietul ținut strâns în mână. Avea un accent britanic puternic.

—Încerc domnule Peter! Credeți-mă, spun ținând strâns volanul în mâini. La 10 și 10 Aubrey! 10 și 10, îmi spun în gând și încerc să mă calmez singură.

Așteptam să se schimbe culoarea semaforului în verde și inima îmi bătea nebunește. Era a doua oară când conduceam o mașină la propriu. Mă descurcam cât de cât prin oraș, dar parcările mă omorau. Mă bucur că instructorul îmi mai dăduse o șansă la parcarea laterală. Reușisem a doua oară.

—Vreau să virați la dreapta, domnișoară Aubrey, îmi spune cu ochii în caiet. Vreau să găsim un loc de parcare să o încercăm pe cea cu spatele.

—Da, spun oftând și virez la dreapta.

Intrăm pe o străduță unde sunt mai multe mașini parcate una lângă alta și văd un loc liber. Mă îndrept într-acolo și mă pregătesc pentru parcare.

—Ușor, ușor. Uită-te și în oglinda de pe partea mea, mă sfătuiește domnul Peter.

După câteva mișcări, reușesc să respect toate regulile învățate și parchez mașina cu succes. Opresc motorul și răsuflu ușurată.

—Asta e foarte bine, domnișoară Aubrey, îmi spune scriind în caiet.

—Mulțumesc!

—Mâine va fi ultimul test și vreau să vă anunț că o să vă mai întreb la sfârșit câteva noțiuni simple și de bază. Să fiți pregătită!

Dau din cap afirmând și apoi îmi spune uitându-se la mine:

—Să mergem la sediu acum. Lecția s-a terminat.

Am dat din cap și am oprit mașina, îndreptându-ne spre sediul în care am dat și examenele.

Pe drum conduc destul de bine și ușor și nu mai sunt la fel de emoționată ca la prima ședință, iar domnul Peter nu îmi mai dădea așa de multe indicații. Pur și simplu făceam ce-mi spunea. Și o făceam bine.

Parchez mașina ușor, exact în locul de unde am plecat și ne luăm la revedere.

Decisem să merg pe jos până acasă pentru a-mi mai elibera mintea.

Era destul de frig și aveam un plovăraș mov peste rochia neagră până la genunchi. Îmi luasem și o geantă pe umăr în care nu aveam mare lucru și ceva ușor și comod de încălțat.

Cum mergeam pe trotuar frumos, aud un claxon puternic în spatele meu și o mașină staționase lângă mine, aproape de bordură. Mă întorc speriată și mă liniștesc imediat când recunosc mașina lui Sydney. Geamul din partea pasagerului de lângă șofer se deschide și-l văd pe Derek cu un rânjet pe față, cu o mână pe volan și cu cealaltă pe schimbătorul de viteze.

—Ce faci, iubito? Urcă!

—Păi nu așa bine ca tine, spun și mă urc lângă el sărutându-l. Suntem deranjați de un claxon care ne anunță că nu a parcat tocmai corespunzător și imediat pornește spre casă. Îmi pun centura, iar Derek mă întreabă:

—Cum a fost?

—Destul de bine. Mă bucur că aproape am scăpat. Mai am unul mâine, spun fericită apucându-ul de mâna liberă.