Drumul spre Iubire

Capitolul 2

Era dimineaţă. Mă trezisem de mult şi mă gândeam la visul pe care l-am avut azi-noapte. Se repeta cearta părinţilor mei doar că, de data asta, tata îmi dăduse şi mie o palmă. Visul era destul de ciudat pentru că nu ştiu ce făcusem de eram în situaţia mamei. Cu cât mă holbam la tavan, cu atât îmi imaginam cum ar fi fost dacă acea noapte nu ar fi existat. Dacă tata s-ar comporta cu noi aşa cum merităm. Dacă ar fi venit la timp acasă, iar mama nu s-ar mai fi enervat şi nu s-ar mai fi certat. Dacă am putea fi şi noi o familie normală.

În timp ce mă gândesc, observ cele 10 steluţe pe care le aveam lipite în jurul lustrei. Când eram mică eram atât de fascinată de ele. Probabil pentru că mă făceau să adorm foarte repede. Acum însă, mă uit la ele şi mă gândesc: ce îmi plăcea la acestea atât de mult. Forma? Culoarea? Faptul că aveam "cerul meu" la mine în cameră? Toate acestea nu mai au niciun sens acum. Puteam să le dezlipesc, dar am vrut să păstrez măcar o amintire fericita legată de copilăria mea.

Camera mea nu era împopoţonată cu multe chestii, destul de simplă, datorită stilului meu. Nu pot să spun că sunt o fată săracă, dar îmi place să cheltui banii pe lucruri care m-ar ajuta cu adevărat, nu pe tablouri sau decoraţiuni. Am o singură poză înrămată de-a mea înfăţisându-mă în prima zi de şcoală în clasa I. Purtam celebra uniformă asortată cu nişte ştrampi albi cu nişte săndăluţe negre. Părul era şi el pe atunci mai lung şi îmi permitea să-mi fac două codiţe la spate care se terminau în două pampoane albe. Învăţam bine încă din clasele primare şi eram dornică de orice concurs care apărea în şcoală. Şi acum sunt la fel doar că, în liceu, lucrurile devin din ce în ce mai complicate, normal. Patul meu este spaţios, iar noptiera este de multe ori ocupată cu un roman de dragoste la fel ca biblioteca din colţ, pentru "nopţile albe fără somn".

Dimineţile de sâmbătă constau în curăţenie şi mâncare şi uneori cumpărături. După rutina zilnică de la baie, cobor la mama în bucătărie.

— Neaţa' mam – dar nici nu apuc să rostesc cuvântul şi mă îngrozesc. Mama nu era în bucătărie. Mă duc în camera ei şi ciocăn la uşă uşor. Nu se aude nimic şi mă hotărăsc să intru. Mama stătea în pat, învelită cu o patură. Stătuse din nou toată noaptea în bucătărie aşteptând. Cred că într-un final nu a mai rezistat şi a venit în cameră să se odihnească şi în cele din urmă a adormit. Se pare că tata nu venise toată noaptea şi sunt sigură că s-a dus direct la serviciu de unde o fi înnoptat. Hmm... Cât de ocupat poate să fie...Deodată îmi vine o idee. Sigur îi trimisese mesaj mamei înainte ca aceasta să se fi culcat.

Caut telefonul şi mă uit în mesagerie. Am avut dreptate: ultimul mesaj este de la tata care spune:

"Am terminat treaba dar este foarte târziu. O să dorm la un coleg de muncă. Şi aşa peste câteva ore trebuie să plec iar pentru predarea dosarelor. Sunt bine."

Mesajul a fost primit la 3:20. De obicei, tata trebuie să fie la serviciu la ora 7 dimineaţa, în timpul săptămânii. Nu credeam că şi în weekend se aplică aceleaşi reguli. Însă, ultima propoziţie e cea care mă uimeşte cu adevărat. Sunt bine. E ca şi cum mama sigur îşi face griji pentru el şi aceasta se linişteşte imediat atunci când îi spune, printr-un mesaj, că e bine. Da, sigur. Citind mesajul, mama s-a asigurat că e bine şi s-a liniştit... 

Oftez. Pun telefonul la locul lui după ce mă asigur că intervenţia mea să nu se cunoască. Atunci se trezeşte şi mama, întinzându-se şi căscând:

—Bună dimineaţa, scumpo! zise ea dezvelindu-se.

—Bună dimineaţa, mama! spun eu aşezându-mă în pat, lângă ea. În sfârşit ai adormit şi tu în pat, după atâtea zile... Mai bine zis nopţi. La cât te-ai culcat azi-noapte?