Blestemul celei uitate #Wattys2016

Prolog

{Corectat}

Tartar, cu mult timp în urmă...

   Femeia cu părul încâlcit, lăsat în valuri întunecate pe spate, traversa străfundul Tartarului încet și cu greutate.

   Fața ei era brăzdată de zgârieturi proaspete și însângerate. Purta o rochie medievală, din satin albastru, ponosită și ruptă pe alocuri. Aceasta o încurca în mers, căci poalele-i măturau pământul plin de praf roșiatic, lăsând totodată dâre șerpuitoare în urma sa.

   Durerea de cap n-o părăsise și i se părea solidă, grea ca o ghiulea de plumb.

   Vederea îi era încețoșată, dar asta nu conta, căci oricum peisajul era învăluit în întuneric.

   Avea pulbere de praf galben prins în părul abisal, întrucât se trezise pe nisipul peșterii, fericită că scăpase de mulțimea furioasă ce-o lăsase în spate.
Dar bucuria sa fu de scurtă durată, mai ales dacă se gândea la locul în care se afla, Tartarul, și asta nu făcea decât să-i sporească îngrijorarea.

   Ei nu-i era frică, nu-și permitea să simtă acest sentiment, era doar neliniștită, atât de neliniștită încât mâinile îi tremurau vizibil ca niște corzi de vioară dezacordate.

   Inima îi bubuia puternic, primind din când în când junghiuri și spasme.

   Pete roșiatice apăreau în locul zgârieturilor, pe țesătura rochiei, ce creșteau rapid, asemenea unor trandafiri care înfloreau odată cu ivirea zorilor.

   Însă, în peștera slab luminată se auzi un fâlfâit slab de aripi, urmat apoi de alte încă cinci sunete asemănătoare.

    Încercă să se concentreze la ele, dar durerea era atât de acută încât îi bloca toate simțurile.

   Nu putea vedea făpturile sau locul în care se aflau, însă încerca să-și concentreze atenția pe simțurile sale de vrăjitor.

   Se străduia să-și reamintească vorbele Maestrului ei când a învățat-o prima oară să se folosească de magia din jurul ei pentru a simți fiecare mișcare a pericolului.

   Conectarea cu aceasta i se părea că era cu mult mai grea ca invocarea unui element.

   Se așeză turceste, netezindu-și poalele rochiei și-și luă starea meditativă pe care o folosea pentru elementul foc.

   Ignoră durerea surdă a mușchilor ei, ce încerca să-i răpească atenția și se concentră pe respirație și domolirea bătăilor inimii.

   Dori să-și golească mintea. Își imagină un zid între ea și misterioasa forță, pe care trebuia să-l spargă.

   Reuși să-și trimită senzorii auditivi prin văzduhul cald al Tartarului, descoperind că făpturile zburau in zig-zag, precum liliecii.

   Le putea simți planarea incontrolabilă, aripile ce băteau nervoase în aer și respirația lor gâfâită.

   ,,Gargui" era primul ei gând. Străjeri ai Tartarului ei capturează prizonierii. Este bine de știut că Garguii preferă carnea proaspătă și se observa clar din cauza strigătele lor că aceștia erau tare flămânzi.

   Se ridică și își relua înaintarea, având grijă să nu calce pe vreo piatră. Chiar și cel mai mic sunet ar fi putut s-o dea de gol.

   Un gargui ateriza stângaci pe o piatră, nu departe de ea, iar femeia binecuvântă faptul că aceste creaturi erau complet oarbe.