Blestemul celei uitate #Wattys2016

Labirintul Extendem

{Corectat}

    Vântul din culoar se izbi de fată fără pic de milă și îi vâjâia zgomotos în urechi.

    Zidul se închise în urma ei, însă de această dată fără zgomot sau praf. Era liniște, cu excepția pașilor ei pe dalele umede de piatră și-a torțelor plasate pe zidul din dreapta coridorului, care se stingeau în urma ei cu un zgomot înfundat.

    Ținea în mână un micuț cristal ce răspândea o licărire verzuie mult mai puternică ca lumina torțelor care era aproape insesizabilă.

    Se uită de jur împrejur, sperând să apară un alt drum, care s-o scoată din acesta, însă culoarul părea infinit, iar ea pierduse noțiunea timpului. Pe zidurile sale era prezent un strat de iederă, precum și în celelalte camere pe lângă care a trecut, iar Lyra se jură că dacă mai vede acest tip de plantă în viața ei, o va lua razna.

    Picioarele îi deveniseră grele și răspândeau la fiecare pas câte un junghi de durere ce îi străbăteau mușchii.

    Tavanul era închis la culoare, iar de pe el curgeau picături de apă ce străluceau scurt în lumina cristalului, ca niște stele căzătoare, după care se spărgeau de piatra rece cu un clipocind scurt.

    Deodată, observă că urmă o cotitură bruscă încât aproape se lovi de perete, după care culoarul se termină lăsând la iveală mai multe tunele fără tavan care se intersectau.

    Părea că ieșise dintr-un fel de tunel, însă ca majoritatea lucrurilor din acea dimineață disparu de parcă nu ar fi existat niciodată, neputând să se întoarcă pe unde a venit.

    Era pe un mic deal, încojurată de un uriaș labirint care se întindea cât vedeai cu ochii fără a-i vedea sfârșitul.

    Fata rămase împietrită la acest peisaj înfricoșator, dar fascinant în același timp, încercând să nu se panicheze, singurul său gând liniștitor fiind acela că totul era o iluzie, deși ușor, ușor își dădea seama că toate ăstea sunt cât se poate de reale, iar în fața ei chiar se afla un labirint real, prin care trebuia să treacă.

    Mii de ramificații, din fiecare zid ieșind alte ziduri ce alcătuiau noi culoare, nenumărate, iar Lyra nu știa care este drumul corect.

    Pentru prima dată se întrebă unde sunt ceilalți copii, cei pe care îi pierduse în explozia asurzitoare. Oare trecuseră și ei pe aici? Dacă da, oare pe ce drum au luat-o?

    Un strigăt prelung, de groază, îi zgârie timpanele și pentru o secundă i se păru că vede silueta unei persoane ce aleargă prin culoarul care te băga în imensitatea labirintului.
Nu mai stătu mult pe gânduri și coborî de pe panta ce-i oferise vederea panoramică la următoarea ei încercare și începu să caute silueta misterioasă.

    Îi era prea teama să strige să o aștepte pentru că nu știa ce se află în acest labirint așa că încerca să caute cea mai mică urmă a trecerii unei persoane, dar fără reușită.

    Orice ar fi fost acolo a dispărut fără urmă, iar o lacrimă îi înțepă ochiul Lyrei când se gândea că ar putea rămâne închisă pe veci aici.

    Cu moralul la pământ cotea bazându-se pe noroc, însă nu dură mult și drumul se opri. Atunci Lyra se întoarse și încercă alte variante, dar de fiecare dată ajunse într-un punct mort.
De oboseală și disperare, i se părea că aude șoapte care o ademeneau pe drumuri greșite, iar ea, speriată și confuză, le asculta până când își dădu seama că labirintul nu avea vreo cale de scăpare.