Blestemul celei uitate #Wattys2016

Casa de Sticlă

{Corectat}

   Pașii ritmici ai Lyrei răsunau pe pardoseala rece de piatră într-un ritm  vesel în ciuda proastei sale dispoziții.

   O urmărea în tăcere pe doamna Black, care pășea rapid și încrezător, zgomotul tocurilor sale auzindu-se într-un ecou prelung prin holul clădirii pustii.

    Părul i se revărsa într-o cascadă aurie pe umerii ei palizi acoperiți de un palton cafeniu, făcând-o pe Lyra să-și reamintească în gând cât de diferit arăta față de ea.

   Se simțea nesigură, și strângea medalionul mamei sale de-o formă inegală între degetul mare și cel arătător, unica sa legătură cu existența părinților ei.

   Îi era destul de greu să vadă, întrucât singura sursă de lumină venea de la tavanul de sticlă, ce lăsa la vedere norii întunecați care acopereau albastrul cerului făcând ca întreg peisajul să pară lipsit de viață în acea toamnă târzie.

   Trecură pe lângă multe camere pustii, ce prezentau mobilier vechi, ros pe alocuri de vreme și plin de zgârieturi.

   Mai era și câte-un candelabru de cristal acoperit de-un strat gros de praf, pe care atârnau în derivă pânze de păianjen, asemănătoare unui drapel zdrențuit și uitat de timp, presărat de picături cristaline de apă.

   Aerul era umed și rece, plutind un iz de fructe uscate, amestecat cu mirosul mucegaiului care se revărsa din încăperi și care o făceau pe fată să strâmbe din nas.

   Din instinct, își trecu o șuviță rebelă de după ureche.
Părul său negru ca pana corbului, lucios, strălucea în lumina sfioasă a clădirii.

   Acesta îi trecea puțin de umeri încadrându-i perfect ochii abisali și trăsăturile delicate ale feței, dându-i un aspect exotic, ca de vulpe.

   — Doamna Black, nu vreau să fac una ca asta! repetă Lyra pentru a mia oară în acea dimineață.

   Vocea tremurândă a fetei străbătea holurile clădirii într-un ecou puternic, pierzându-se în neanț.

   Femeia se opri întorcându-se cu o privire încruntată, iar sprâncenele perfect arcuite i se uneau către fată, examinând-o din cap până în picioare cu ochii ei albaștri ca fundul oceanului.

   — Nu mai comenta atât. Ar fi o mare onoare ca familia noastră să fie oficial membră a Marii Spirale. În plus, ne ești datoare, te-am hrănit și îngrijit ca pe propriul nostru copil, familia ta și-ar dori asta pentru tine!

   Puse accentul pe ,,ta". Părinții ei muriseră într-un accident de mașină.
A încercat să găsească cel mai apropiat conflict care a avut loc în anul 2001, însă fără izbândă. Nici măcar nu știa unde au vrut să meargă, detaliul s-a pierdut în negura timpului. Ori mai bine zis în negura mătuși sale care refuza cu vehemență să-i ofere detalii.

   Ea de-abia se născuse în acel an, deci era mult prea mică ca să-și amintească.
Mătușa îi zicea, în rarele momente în care avea ,,starea necesară" să-i dezvăluie fragmente din trecut, că semăna foarte mult cu mama ei, dar Lyra n-o văzuse niciodată.

   Doamna Black îi zicea acest aspect cu un zâmbet nostalgic pe buze, de parcă își aducea aminte de vremurile frumoase.
Dar nu se întâmpla așa și în cazul tatălui ei, mai ales cand zâmbetul îi pălea de pe chip, fiind înlocuit de o privire nervoasă și plină de ură.

   Nu exista nicio poză în casă, iar în albumul familiei, în care se uita pe furiș când verii ei erau plecați la școală și tutorii la serviciu, apăreau și cele mai îndepărtate rude.